Moţul şi ţăranul român în prima jumătate a secolului XX

“Şi-a plecat moţul la ţeară /Cu cercuri şi cu ciubeară / Şi cu tocuri de răşină / În ţeară după slănină… / Hai, hai şi iar hai, hai murgule hai… / Munţii noştri aur poartă, / Noi cerşim din poartă-n poartă…”

CEVA DIN ISTORIA ISTORIEI
Istoria istoriei este starea de subistorie în care a trăit şi s-a dezvoltat România până târziu în prima jumătate a secolului XX, ca în loc de evoluţie era o involuţie. În anul 1920-1921 aveam şase ani şi îmi amintesc foarte bine viaţa din satul meu, Ceica. De fapt Ceica era o comună cu o oarecare importanţă, pentru că era centru de plasă, reşedinţă administrativă a aproape şaizeci de sate şi comune mai mici, inclusiv cătunele. Autorităţile locale, în majoritate, erau conduse de funcţionarii proveniţi de la administraţia maghiară, mare parte necunoscând limba română. Judecători, învţători, avocaţi, notari, pretori, preceptori, medici vorbeau limba maghiară, adică limba lor maternă. Ei nu au fost înlocuiţi şi au continuat să reprezinte instituţiile respective până la pensionare. Pentru a se înţelege cu populaţia românească, au fost încadraţi cu slujbaşi români până când, treptat, s-a intrat în normal. Excepţie au făcut totuşi învăţământul şi serviciile de ordine care, în mod firesc, se impunea să fie pur româneşti.Şcoala şi biserica ungurilor au continuat cu dascăli şi preoţi unguri tot timpul şi nimeni niciodată nu i-a deranjat. Din acest punct de vedere, zadarnic au făcut ungurii gălăgie, pentru că se bucurau de drepturi depline. Când vorbeau limba română, românii erau aceia care se foloseau de limba maghiară, numai ca lucrurile să meargă bine, numai să fie pace. Noi, românii am învăţat limba maghiară, dar ungurii, în marea lor majoritate nu au procedat la fel, întreţinând tot timpul un climat ostil şi un şovinism agresiv, ca să nu folosesc cuvinte mai grele, care ar fi mai adevărate. La distanţă aproape egală de Oradea, capitala judeţului, şi Beiuş, vechi centru cultural românesc, Ceica era singura localitate, pe zeci de kilometri, care avea judecătorie. Câteva sute de metri de trotuar aflat chiar în centru, doar ca să lege judecătoria cu celelalte instituţii locale. Exista o biserică românească ortodoxă din lemn în care trebuia să te înconvoi ca să poţi intra. Biserica ungurească era din cărămidă şi mult mai arătoasă. Mai era o sinagogă care întrecea în mărime şi soliditate toate celelalte biserici. Existenţa sinagogii era dovada că aveam mulţi evrei în comună. Ei deţineau în exclusivitate comerţul şi industria mică cum era, pe care o aveam. Ei erau cei mai înstăriţi. Aveau prăvălii de tot felul şi făceau un comerţ înfloritor. Tot dintre ei erau şi câţiva avocaţi. Nu era nici un avocat român, ci numai evrei şi unguri. Ei erau şi frizeri şi croitori şi tinichigii şi cizmari, numai agricultură nu făceau. Aveau şi un haham care, pe lângă meseria de bază, făceau şi comerţ ambulant. Medicul era şi el evreu şi conducea un mic centru medical, unicul la dispoziţia unei plase cu peste şaizeci-şaptezeci de comune şi sate, la care se mai adăugau alte zeci care aveau de mers mult mai departe ca să poată ajunge la centre medicale mai apropiate. La un moment dat, a fost numit încă un medic într-o comună care se deplasa şi el prin comune ca să ajute pe cel din comuna reşedinţă. Departe, la trei kilometri, se afla o staţie de cale ferată care ducea de la Oradea la Vaşcău, un mic centru situat la poalele munţilor Bihorului, în ţara Moţilor. Rar s-au văzut ţărani la acea vreme care să călătorească cu trenul. Era ceva fioros pentru ei. Mulţi nici nu se apropiau de el şi toată viaţa lor nu au pus piciorul într-un vagon de clasa a treia sau clasa a patra, cum erau numite atunci vagoanele pentru mărfuri şi animale. Trenul era foarte scump, încât ţăranul nu-şi putea permite să-l folosească. Chiar eu, când mergeam la liceu la Beiuş, nu mergeam cu trenul, ci cu căruţa. Nu existau drumuri pietruite afară de şoseaua judeţeană care ducea spre Oradea şi Beiuş. Pe strada noastră, am continuat a circula prin noroi care ajungea până la genunchi, încât nici căruţele nu puteau fi folosite în zilele cu ploi, primăvara, toamna şi iarna. Jandarmul reprezenta puterea. El profita, el primea de la toţi. Comercianţii îl aprovizionau cu de toate. Lui nu-i lipsea nimic, dar era la dispoziţia celor care îl aprovizionau, gratuit bineînţeles. Rar se nimerea câte unul mai de omenie. Hoţii, crime în general nu se întâmpla să fie. Rar de tot prin comune avea loc vreun furt, iar crime şi mai rar. Treceau ani fără să se întâmple nimic grav. Până la urmă treaba jandarmului era să asiste pe judecători la licitaţii sau pe perceptori să ridice din casa bietului om sărac bruma de care mai dispunea, în contul impozitelor care curgeau cu nemiluita. Exista totuşi o categorie de delict penal: delictul silvic, despre care vom vorbi în curând.
ŢĂRANUL ŞI VIAŢA LUI DE TOATE ZILELE
Din nici un punct de vedere nu exista o justificare valabilă a standardului de viaţă nu numai inferior, dar absolut înapoiat al ţăranului român, aşa cum trăia el în Ardeal la data aceea. Să precizăm data: 1921-1931, dar şi după aceea, cel puţin până prin 1945-1946.Sărăcia era cruntă. Condiţia umană era de neadmis, de neînchipuit. În primul rând analfabetismul era “în floare”. Frecvenţa la şcolile primare era sub limitele admise. Cauza? Copiii erau obligaţi să muncească alături de părinţi pentru a face faţă cerinţelor vieţii mizerabile de acasă. Părinţii nu erau refractari educaţiei copiilor lor, dar fără ajutorul lor, oricât de mici erau, nu puteau face faţă greutăţilor din gospodărie: munca câmpului, întreţinerea gospodăriei, obligaţiile faţă de comună şi stat. Drept urmare absenţelor de la şcoală, învăţătorul raporta primăriei şi autorităţii comunale care aplica amenzile corespunzătoare. Aceste amenzi mai mult îngreunau situaţia, pentru că trebuiau plătite. Dar de unde, din ce să le plătească? Ţăranul îşi vindea păsările, dacă le avea, ouăle, recolta ca să facă faţă plăţii sau era obligat, adică forţat să presteze muncă gratuit, fie transportând piatra pentru şosea, fie să spargă piatra care era adusă de alţii care aveau căruţă şi cai sau car cu boi. Ca să facă această corvoadă, omul pierdea zile din viaţa lui la munca obştească, care nu era retribuită, tocmai pentru că se presta în baza unei hotărâri a autorităţii comunale. Era adică o pedeapsă. Nu se putea sustrage în nici un fel, decât dacă ar fi avut bani şi ar fi achitat amenda la care fusese obligat. Iarna, când munca câmpului nu se presta, copiii nu aveau încălţăminte şi, ca atare, nu puteau merge desculţi prin zăpadă. În celelalte anotimpuri ale anului regula era a umbla desculţi, fără considerare la frig, ploi şi adesea chiar îngheţ. Desigur, mulţi se îmbolnăveau şi astfel urmau alte absenţe de altă natură, care erau justificate dacă medicul constata starea de boală. Era un singur medic la o plasă întreagă, adică la 60-70 de comune şi sate, până când s-a mai înfiinţat un post. Medicii nu puteau face faţă necesităţilor sanitare. În orice anotimp ei se deplasau cu căruţa, trebuind să întârzie zile întregi ca să se deplaseze la zece-cincisprezece kilometri sau mai mulţi, pentru a trata bolnavii. Bietul ţăran murea aşteptând medicul sau un medicament pentru care adesea trebuia să se deplaseze personal în capitala judeţului. Exista o farmacie la 80-100 de comune care nu putea satisface nici pe departe atâtea solicitări. Medicamentele costau bani, iar bani ţăranul nu avea niciodată în casă, pentru că nu avea din ce să-i câştige decât doar din vânzarea păsărilor, a ouălor, a laptelui dacă se întâmpla să aibă câte o vacă care dădea lapte. Învinşi de boală, durere şi suferinţă, nu-i rămânea decât să se trateze cum putea, întrebuinţând medicamente empirice sau în cele din urmă să moară. Casele erau insalubre. Toate acoperite cu paie, clădite din pământ bătut sau cărămizi făcute de ei înşişi sau de ţiganii care se specializaseră în această muncă. Pământul era amestecat cu pleava din care se croiau calupuri de forma unei cărămizi obişnuite sau ceva mai mare care, după ce se uscau la soare, se foloseau pentru construcţie. Ferestrele erau mici, prea mici, ca să permită luminii soarelui să intre în casă după trebuinţă. Nici nu ar fi avut din ce să-şi procure de mai bună calitate şi mai mari. Nici nu punea ferestre suficiente, fie că erau scumpe şi le aducea de la oraş de la mare depărtare, fie că punând doar una-două le lumina casa, asigura o mai bună încălzire pe timpul iernii, iar vara absenţa lor întreţinea o mai mare răcoare înăuntru. În marea majoritate, încăperea de la intrarea în casă nu avea ferestre, încât lumina se făcea numai când se deschidea uşa de la intrare. În timpul zilei mai era cum era, dar seara era mai greu, trebuind să te orientezi în întuneric. Jos, în loc de pardoseală, era pământ bătut pe care punea nisip dacă avea de unde să-l aducă şi cu ce să-l transporte. Altfel, era lut amestecat cu pleavă sau paie, aşa cum erau de altfel şi pereţii şi tavanul. Cei cu dare de mână îşi fixau de obicei tavanul din scândură lucrată de ei, întărită cu grinzi. Soba de gătit şi cuptorul pentru pâine şi le făceau singuri tot din pământ, afară de plita de tuci care trebuia cumpărată. Nu exista decât rar coş pentru fum. Fumul dădea în pod, unde punea slănina şi cârnaţii la afumat dacă putea să-şi cumpere un porc pentru sărbătorile de Crăciun. Dacă avea ceva pământ proprietate, suficient ca să păstreze sămânţa pentru anul următor, creştea găini, raţe şi gâşte. Pe acestea le vindea la piaţă în comuna reşedinţă Ceica (în cazul nostru) unde piaţa era o dată pe săptămână. Aici îşi aducea el produsele de tot felul de care dispunea. Bineînţeles, cei mai lipsiţi nu aveau niciodată ce să vândă şi nici nu veneau la piaţă decât doar ca spectatori. Piaţa era locul unde veneau negustori de pânzeturi, opinci şi bocanci. Femeile cumpărau pânzeturi ca să-şi confecţioneze îmbrăcămintea, când nu reuşeau să obţină totul de la războiul de ţesut, la care îşi petreceau majoritatea timpului, toamna şi iarna, pentru că primăvara şi vara lucrau la câmp şi îşi pregăteau cânepa şi inul, pe care, după ce le ţinea îngropate în apa de la râu un anumit timp, le puneau la uscat şi le prelucrau cu meliţa. La războiul de ţesut confecţionau pânza din care apoi confecţionau îmbrăcăminte pentru toţi din casă. Această îmbrăcăminte trebuia să ţină ani de zile. Bărbaţii cumpărau doar opinci, la început din piele, până când s-au inventat opincile din cauciuc. Atât opincile, cât şi nojiţele şi le făceau singuri. Rari erau cei care îşi permiteau să cumpere bocanci sau cizme. Femeile purtau şi ele cizme, care erau însă zestre din trecutul imperiu austro-ungar. Erau bine lucrate şi aveau carâmbii tari care nu făceau creţuri. Ciorapi nu existau pentru ţărani şi familiile lor. Obiala era ceea ce aveau ei. Ciorapii au apărut mult mai târziu, pentru că nici nu ar fi avut posibilitatea să-i cumpere. Pe cap purtau numai căciula, indiferent de anotimp. Mai erau pălăriile de paie. Şi le confecţionau singuri, împletind săptămâni la rând paiele, după care, cu multă măiestrie, finisau pălăria. Cei de la câmpie aveau metoda lor de a le colora în negru şi le dădeau un format înalt asemeni cilindrului. Majoritatea femeilor mai tinere brodau cu multă îndemânare cămăşile soţilor lor. Puţini ţărani aveau căruţă cu cai, o vacă de muls, un porc sau car cu boi. În primul rând nu aveau pământ, iar majoritatea aveau mult sub un hectar, din care nu se putea întreţine tot anul o familie. Păsările erau mai uşor de întreţinut, dar cei care nu aveau pământ arabil nu aveau grăunţe suficiente, astfel că nu aveau nici păsări în cea mai mare parte. Marea majoritate având pământ puţin, preferau să cultive porumb şi pâinea lor era mălaiul, turtoiul, mămăliga. Neavând porci, nu aveau de unde să aibă untură pentru gătit. Gătitul se făcea cu ulei de floarea soarelui care era de o importanţă capitală pentru a se întreţine împreună cu familia. De aceea, imediat după porumb, ţăranul cultiva al doilea loc floarea soarelui care, pentru a fi transformată în ulei, se mergea la distanţe foarte mari, deoarece mori de ulei erau extrem de puţine. Pentru a măcina grăunţa în mălai gata pentru făcut turtoiul, mulţi se foloseau de râşniţe care erau lucrate de ţăranii înşişi. Râşniţa era cioplită dintr-o singură bucată de lemn. Doar anexele, picioare şi mânerul erau adăugate. Problema mai grea era piatra care se procura din satele de munte. Cel puţin două anotimpuri din patru, primăvara şi vara, dar şi mare parte din toamnă, umblau desculţi din lipsă de încălţăminte şi pentru a face economie pe când se apropia iarna şi îngheţul. Mobila în casa ţărănească era extrem de redusă şi simplă. Ea consta dintr-o masă, de obicei din stejar, una, două laviţe confecţionate de obicei de ei înşişi, care ţineau loc de scaune. O ladă mare pentru hainele de pat şi îmbrăcămintea familiei întregi, în loc de dulap. Dulapul nu era cunoscut. Cei săraci nu aveau nici atât. Fiecare avea în casă o icoană, cu excepţia celor mulţi -sărăcimea- care nu aveau nici măcar o iconiţă. Obiectele de tâmplărie şi dulgherie, uşile, mesele, laviţele, lăzile pentru îmbrăcăminte, mesele, tavanele, unde era cazul se încheiau cu cuie de lemn. Toate bisericile din lemn erau construite fără cuie de fier.

Victor Corbuţ
Fragment din vol. Civitas Diaboli, Ed. Elisvaros, Buc. 2005,

info: foaienationala.ro