Dupa cum v-am anuntat, in aceasta saptamana se intruneste plenul Comisiei Mixte Internationale pentru Dialogul Teologic dintre ortodocsi si catolici, care se desfasoara la Viena. Papa s-a referit la dialogul in desfasurare, subliniind printre altele:
Tema fazei actuale de studiu este rolul episcopului Romei in comuniunea Bisericii universale, cu referinta speciala la primul mileniu al istoriei crestine. Ascultarea de vointa Domnului Isus, si luarea in consideratie a marilor provocari care se prezinta astazi Crestinismului, ne obliga sa ne angajam in mod serios in cauza de restabilire a deplinei comuniuni intre Biserici. Va indemn pe toti sa va rugati pentru lucrarile Comisiei si pentru o continua dezvoltare si consolidare a pacii si concordiei intre cei botezati, pentru ca sa putem da lumii o marturie evanghelica din ce in ce mai autentica.
Declaratia papei arata graba cu care vrea sa se deplaseze spre falsa unire intre toti „crestinii botezati”. Insa nu intrevedem nicio intentie de pocainta sau de respingere a ereziei in declaratia papei. Dimpotriva, in mod superficial, papa incearca acum sa intemeieze „unirea Bisericilor” pe faptul ca toti suntem botezati! Dar „Botezul” catolicilor nu este acceptat de catre ortodocsi; ca nici o alta „Taina (sacrament)” de fapt.
La intalnire participa 20 de membri din partea „Bisericii” romano-catolice, iar cu exceptia Patriarhiei Bulgariei, sunt reprezentate toate Bisericile Ortodoxe: Patriarhia Ecumenica, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei, Patriarhia Serbiei, Patriarhia Romaniei, Patriarhia Georgiei, Biserica Ciprului, Biserica Eladei, Biserica Poloniei, Biserica Albaniei si Biserica Cehiei si Slovaciei.
PRINCIPALA TEMA DE DISCUTIE
Rolul episcopului Romei in comuniunea
Bisericii din primul mileniu
Introducere
1. In textul de la Ravenna, „Consecinte eclesiologice si canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Comuniune eclesiala, sinodalitate si autoritate”, catolicii si ortodocsii au recunoscut legatura neintrerupta dintre sinodalitate si primat la toate nivelurile vietii Bisericii. „Primatul si sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vietii Bisericii — local, regional si universal — primatul trebuie intotdeauna privit in contextul sinodalitatii, iar sinodalitatea in contextul primatului (Ravenna, § 43). De asemenea, sunt de acord ca „in vremea Bisericii nedespartite” aceasta ordine canonica (taxis) era recunoscuta de toti. Mai sunt de acord ca Roma, Biserica care „prezideaza in iubire”, potrivit expresiei Sfantului Ignatie al Antiohiei (Catre Romani, prolog), ocupa primul loc in aceasta taxis si, prin urmare, episcopul Romei era protos‑ul intre patriarhi” (Ravenna, § 40 si 41). Textul se refera la rolul activ si la privilegiile episcopului Romei ca „intaiul intre patriarhi”, „primul in Scaun peste episcopii mari?” (Ravenna, § 41, 42, 44) si conchide ca „rolul episcopului Romei in comuniunea tuturor Bisericilor” trebuie „sa fie studiat intr-o mai mare profunzime”. Care anume e functia specifica a episcopului „primului scaun” in ecleziologia de comuniune (koinonia)? (Ravenna, § 45).
2. Tema pasului urmator al dialogului este asadar „Rolul episcopului Romei in comuniunea Bisericii din primul mileniu”. Scopul este intelegerea mai profunda a rolului episcopului Romei pe durata acestei perioade, atunci cand Bisericile Apusului si Rasaritului se aflau in comuniune, in pofida unor abateri dintre ele si astfel sa raspundem la intrebarea de mai sus.
3. Textul prezent va evalua tema considerand urmatoarele patru puncte:
1. Biserica Romei. Primul Scaun. Prema cedus [ilizibil].
2. Episcopul Romei ca succesor al lui Petru.
3. Rolul episcopului Romei in vremuri de criza in comuniunea ecleziala.
4. Marea influenta a factorilor neteologici.
5. Biserica Romei. Primul Scaun.
4. Catolicii si ortodocsii sunt de acord ca din vremurile apostolice, Biserica Romei a fost recunoscuta ca prima intre Bisericile locale si in Rasarit si Apus. Scrierile Parintilor Apostolici marturisesc clar despre acest fapt. Roma, capitala imperiului, a castigat repede in Biserica primara faima de loc al muceniciei Sfintilor Petru si Pavel. A castigat un loc unic intre Bisericile locale si a exercitat o influenta unica. Mai tarziu, in decursul secolului I, invocand exemplul martirilor Petru si Pavel, Biserica Romei a scris o lunga Epistola catre Biserica din Corint, care ii alungase pe preotii ei si sfatuia ca unitatea si intelegerea sa fie restabilite. Epistola a fost scrisa de catre Clement, care in consecinta este recunoscut drept episcop al Romei (a se vedea Irineu, „Contra ereziilor”, 3, 3, 2), chiar daca modul exact al conducerii in Roma acelei perioade nu este cu totul clar.
5. Mai tarziu, in drumul sau catre mucenicia din Roma, Ignatie al Antiohiei a scris Bisericii Romei cu mare pretuire, ca unei vrednice de Dumnezeu, vrednice de cinste, vrednice sa fie numita binecuvantata, vrednice de fericire, vrednice de curatire. Se refera la ea ca la o intaistatatoare in tinuturile romanilor si ca la o intaistatatoare in filantropie.
6. Irineu a accentuat ca Biserica Romei este cu siguranta punctul de referinta pentru invatatura apostolica. Cu aceasta Biserica, intemeiata de Petru si de Pavel, trebuia sa conglasuiasca fiecare Biserica („Contra ereziilor”, 3, 3, 2).
7. De-a lungul vremurilor, Episcopul Romei a fost in diferite disensiuni cu alti episcopi. In legatura cu data Pastelui, Anicet al Romei si Policarp al Smirnei nu au reusit sa se inteleaga in anul 154 d.Hr., dar au pastrat comuniunea euharistica. Patruzeci de ani mai tarziu, Victor al Romei a convocat sinoade pentru a rezolva disputa – un caz interesant de sinodalitate si, mai ales, de papi care incurajeaza sinoadele – si l-a anatematizat pe Policrat de Efes si pe episcopii din Asia, atunci cand sinodul lor a refuzat sa-si insuseasca linia romana. Victor a fost mustrat de catre Irineu pentru aceasta seriozitate [sic] si se pare ca si-a retras decizia, si comuniunea a fost pastrata. La mijlocul secolului al III – lea, a izbucnit un mare conflict in legatura cu faptul daca cei care au fost botezati de catre eretici trebuie sa fie rebotezati, atunci cand erau primiti in Biserica. Invocand traditia locala, Ciprian al Catarginei si episcopii din Africa de Nord, sustinuti de sinoade, in jurul episcopului rasaritean Firmilian al Cezareei, sustineau ca astfel de oameni ar trebui sa fie rebotezati, in timp ce episcopul Stefan al Romei, referindu-se la traditia romana si desigur la Petru si la Pavel (Epistola catre Ciprian 75, 6, 2), spunea ca nu este necesar. Comuniunea dintre Stefan si Ciprian a avut serios de suferit, dar nu a fost intrerupta oficial. Intr-un mod asemanator, primele secole arata ca opiniile si hotararile episcopilor Romei au fost uneori puse la indoiala de catre co-episcopi. Arata de asemenea viata sinodala vie a primei Biserici. Multele sinoade africane din aceasta vreme, de pilda, si corespondenta frecventa a lui Ciprian cu Stefan si in mod deosebit cu predecesorul sau Corneliu, demonstreaza un pronuntat duh colegial.
8. Toate Bisericile din Rasarit si din Apus credeau ca Biserica Romei detinea primatul intre Biserici. Primatul rezulta din diferiti factori: intemeierea acestei Biserici de catre Petru si Pavel si simtirea prezentei lor vii, martiriul acestor doi corifei apostoli si localizarea mormintelor lor in Cetate, precum si faptul ca Roma era capitala imperiului si centrul de comunicare.
9. Primele secole arata relatia temeinica si neintrerupta dintre primatul Scaunului Romei si primatul Episcopului ei. Fiecare episcop reprezinta, personifica si exprima Scaunul sau (a se vedea Ignatie al Antiohiei, Epistola catre smirneni, 8, Epistola lui Ciprian, 66, 8). Intr-adevar, ar fi imposibil sa se vorbeasca despre primatul Episcopului fara sa ne referim la Scaunul sau. In a doua jumatate a secolului al II – lea, se invata ca permanentizarea Predaniei Apostolice se intindea si se exprima prin succesiunea episcopilor in Scaunele intemeiate de catre Apostoli. Si Rasaritul si Apusul continuau sa sustina in mod asemanator ca primatul Scaunului anticipeaza primatul Episcopului lui si este cauza celui din urma.
10. Ciprian credea ca unitatea episcopatului si a Bisericii sunt simbolizate de persoana lui Petru, caruia i s-a dat primatul, si de Scaunul lui, si ca toti episcopii impreuna au aceasta slujire (prerogativa). Astfel, Scaunul lui Petru se afla in fiecare Scaun, dar in mod deosebit la Roma. Cei care veneau la Roma, veneau la Scaunul lui Petru, la Biserica primara, cauza (izvorul) unitatii episcopale.
11. Primatul Scaunului Romei era evidentiat prin diferite expresii : Scaunul lui Petru (cathedra Petri), Scaunul Apostolilor (Sedes Apostolica), primul Scaun (prema Sedes). Insa, cuvantul Sfantului Gelasius, „Intaiul Scaun nu este judecat de nimeni” (Epistola a IV- a, PL 58, 28 B, Epistola a XIII – a, PL 59, 64 A) -care a fost aplicat mai apoi in codicii bisericesti [ilizibil] si a devenit discutabil intre Rasarit si Apus - initial insemna doar ca papa nu putea sa fie judecat de catre imparat.
12. Traditiile rasaritene si apusene recunosc un oarecare respect fata de primul dintre Scaunele patriarhale, care (respect) nu era pur onorific (Sinodul de la Niceea, canonul 6, Sinodul de la Constantinopol, canonul 3 si Sinodul de la Calcedon, canonul 28). Impunea autoritate (Ravenna, § 14), care intru totul se manifesta fara absolutism, fara constrangere fizica sau psihologica. (Ravenna, § 14). Doar ca in primul mileniu Sinoadele Ecumenice erau convocate de catre imparat, niciun sinod nu era recunoscut drept ecumenic fara sa aiba consimtamantul papei, care era dat fie anterior, fie posterior. Acest lucru poate sa para drept aplicarea la nivelul universal al vietii Bisericii a principiului exprimat de Canonul 34 Apostolic: „Episcopii fiecarui neam (ethnos) trebuie sa‑l cunoasca pe primul (protos) dintre ei si sa‑l socoteasca drept cap (kephale) si sa nu faca nimic fara avizul (gnome) lui, si fiecare sa faca numai cate privesc parohia [eparhia] lui si satele de sub ea. Dar nici acela sa nu faca ceva fara avizul (gnome) tuturor. Fiindca asa va fi o armonie (homonoia) si va fi slavit Dumnezeu prin Domnul in Duhul Sfant: Tatal si Fiul si Sfantul Duh” (a se vedea Ravenna, § 24). La toate nivelurile vietii bisericesti, primatul si sinodalitatea sunt interdependente.
13. Imparatul Iustinian (527-565) a definit ierarhia celor cinci Scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim prin decret imperial (Νεαραί, 131, 2. 109, 123, 3), instituind astfel ceea ce este cunoscut ca Pentarhie. Episcopul Romei se distingea ca primul in ordine, fara a se mentiona desigur traditia petrina.
14. Sub papa Grigorie I (590-604) s-a continuat conflictul care incepuse sub papa Gelasius (579-590), pentru titlul de „Patriarh Ecumenic” pentru patriarhul Constantinopolului. Pentru izbucnirea conflictului au slujit drept pretext diferitele perceptii in Rasarit si Apus. Grigorie vedea in acest titlu o aroganta intolerabila si incalcarea drepturilor canonice ale celorlalte Scaune in Rasarit, in vreme ce in Rasarit titlul era perceput drept expresie a unor drepturi mai mari ale patriarhatului. Mai tarziu, Roma a acceptat titlul. Grigorie a spus ca personal a refuzat titlul de „Papa universal”, in schimb se simte pur si simplu onorat atunci cand fiecare episcop este onorat dupa datorie (Cinstea mea este cinstea fratilor mei). S-a numit pe sine drept „slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”.
15. Incoronarea de la Charlemagne in anul 800 de catre papa Leon al III – lea a marcat inceputul unei noi epoci in istoria pretentiilor papale. In plus, un factor care a dus la divergente intre Rasarit si Apus a fost descoperirea Pseudo-Decretalelor [ilizibil] (850), care urmareau intarirea autoritatii romane pentru protejarea episcopilor. Decretalele au jucat un rol urias in secolele urmatoare, deoarece papii au inceput sa actioneze in spiritul Decretalelor, care proclamau de pilda ca toate chestiunile importante, in principal depunerile din scaun ale episcopilor si mitropolitilor erau in suprema raspundere a episcopului Romei, si ca toate sinoadele primeau legiuita autoritate prin a fi aprobate de catre Scaunul Roman. Patriarhii de Constantinopol nu au acceptat o astfel de opinie care era contrara principiului sinodalitatii. Chiar daca Decretalele in realitate nu se refereau la Rasarit, intr-un stadiu ulterior, in al doilea mileniu, au fost aplicate in Rasarit de pretentiile apusene. In ciuda tensiunilor tot mai numeroase in anul 1000, crestinii, si in Apus si in Rasarit, aveau inca perceptia ca apartineau Biserici celei una si nedespartite.
Membrii comisiei de dialog de la Viena
Episcopul Romei ca succesor al lui Petru.
16. Aparitia initiala a legaturii dintre Scaunul Romei si Apostolii Petru si Pavel, s-a dezvoltat treptat in Apus ca o legatura mult mai bine conturata intre episcopul Romei si Apostolul Petru. Papa Stefan (la jumatatea secolului al III – lea) a fost primul care a aplicat cuvantul „Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi biserica Mea” (Matei 16:18) la slujirea sa. Sinodul de la Constantinopol din 381 a precizat ca Constantinopolul se cuvine sa aiba pozitia a doua dupa Roma: „Pentru ca este Noua Roma, Episcopul Constantinopolului va primi prerogativele de onoare dupa Episcopul Romei” (Canonul 3). Criteriul pe care l-a invocat Sinodul pentru ordinea Scaunelor era astfel nu instituirea apostolica, ci locul cetatii in organizarea administrativa a Imperiului Roman. Un criteriu diferit pentru ordinea Scaunelor mari a fost folosit de Sinodul intrunit la Roma in 382 sub presedintia papei Damasios. Aici s-au mentionat trei Scaune principale: Roma, Alexandria si Antiohia si nu s-a spus nimic despre Constantinopol. S-a precizat ca Biserica Romana a primit locul dintai pentru cuvintele Domnului catre Petru (Matei 16:18) si pentru intemeierea ei de catre Petru si Pavel. Locul al doilea s-a cedat Alexandriei, Scaun intemeiat de Marcu, ucenicul lui Petru, iar al treilea Antiohiei, unde Petru a stat o perioada inainte de a se duce la Roma. Aceasta idee a celor trei Scaune patriarhale a fost reluata de catre papii secolului V, ca de pilda de Bonifatie, Leon si Gelasius. Dupa 381-382 si mai apoi au aparut doua criterii precise pentru stabilirea ordinii ecleziale a unei Biserici, primul presupunand ca ordinea ecleziala trebuie sa urmeze ordinii politice a Cetatii respective, iar al doilea recurge la obarsia apostolica si mai exact la obarsia petrina.
17. Ideea petrina a fost dezvoltata in mod semnificativ de Leon (440-461). El a facut o distinctie neta intre oficiul petrin in sine si persoana care exercita oficiul, pe care o considera drept nevrednic succesor al Sfantului Petru (Omilia III, 4). Fiind succesor, papa devine misionar si mosteneste si ceea ce este comun unitatii indivizibile intre Hristos si Petru (Omilia V, 4, 4, 2). Conform acesteia este de datoria sa sa se ingrijeasca de toate Bisericile. Alegerea lui Petru se intemeiaza pe faptul ca Hristos i-a incredintat oile lui si numai lui (Ioan 21, 17, Omilia 83). Episcopul Romei garanteaza traditia privilegiata a Bisericii Romei, traditia Sfantului Petru (Omilia 96, 3). Leon s-a considerat pe sine drept paznic al credintei universale si al dispozitiilor apostolilor, este responsabil sa impuna respectarea si pazirea Sinoadelor.
18. La Sinodul al IV-lea Ecumenic (451), citirea Tomosului lui Leon a fost urmata de exclamatia: „Petru a vorbit prin Leon”. Aceasta insa nu a fost decizia oficiala a succesiunii petrine. Era o recunoastere ca Leon, Episcopul Romei, daduse glas credintei lui Petru, care fusese indeosebi in Biserica Romei. Conform aceluiasi Sinod, Episcopii au spus ca Leon a fost sustinator inaintea tuturor al binecuvantatului Petru… raspandind binecuvantarea credintei lui tuturor. Augustin, la fel, s-a concentrat pe credinta, mai mai mult decat pe persoana lui Petru, cand a spus ca Petru era icoana Bisericii si modelul Bisericii prin marturisirea lui de credinta catre Hristos. Asadar, ar fi foarte usor sa se spuna ca Apusul intelege prin piatra din Evanghelia dupa Matei (Matei 16:18) drept persoana lui Petru, in timp ce Rasaritul intelege prin ea drept credinta lui Petru. In Biserica primara, ambele, si Rasaritul si Apusul, erau succesiunea credintei lui Petru de o deosebita importanta.
19. Este important sa se aiba in vedere ca intreaga succesiune apostolica este succesiunea in credinta apostolica in interiorul unei Biserici locale nedespartite. Din perspectiva ecleziologica nu este posibil sa se inteleaga succesiune intre persoane interdependente sau in afara credintei apostolice si a Bisericii locale. Astfel, spunand ca Petru vorbeste prin episcopul Romei inseamna in primul rand ca ultimul exprima credinta apostolica pe care Biserica a primit-o de la Apostolul Petru. Dincolo de toate acestea se ridica acceptiunea ca episcopul Romei poate sa fi inteles drept succesorul lui Petru.
20. In Apus, accentul a fost pus pe legatura dintre Episcopul Romei si Apostolul Petru, in mod deosebit din secolul al IV – lea si in continuare, fiind secondat de o crescanda si din ce in ce mai precisa referinta la rolul lui Petru in colegiul apostolilor. Primatul episcopului Romei intre episcopi a fost interpretat gradual ca un privilegiu personal, deoarece era succesorul lui Petru, primul intre apostoli. Locul episcopului Romei intre episcopi era perceput in termenii locului lui Petru intre apostoli. In Rasarit, aceasta evolutie in interpretarea oficiului episcopului Romei nu a avut loc. O astfel de interpretare nu a fost niciodata respinsa raspicat in primul mileniu, dar Rasaritul a tins mai ales sa considere pe fiecare episcop drept succesor al tuturor apostolilor, incluzandu-l si pe Petru.
21. Cam in acelasi mod, Apusul nu a respins ideea patriarhatului (a se vedea mai sus punctul 13) – Intr-adevar, a pastrat cu atentie ordinea celor cinci Scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, in jurul carora s-au dezvoltat cele cinci Patriarhii ale Bisericii Vechi (Ravenna, § 28). Totusi, Apusul nu a dat niciodata aceeasi importanta Pentarhiei, ca modalitate de conducere a Bisericii cum a facut Rasaritul.
22. Este demn de remarcat ca aceste abordari diferite ale pozitiei episcopului si a relatiei dintre Scaunele mari in Apus si, respectiv, in Rasarit, intemeiate pe interpretari biblice, teologice si canonice cu totul diferite, au coexistat vreme de multe secole pana la sfarsitul primului mileniu, fara a crea intreruperea comuniunii.
Rolul episcopului Romei in vremuri de criza in comuniunea ecleziala.
23. In primul mileniu, Biserica a fost de multe ori incercata, atunci cand comuniunea ecleziala era amenintata, ca de pilda atunci cand termenii diferiti de la Niceea au fost contestati prin condamnarea episcopilor ortodocsi in cateva sinoade care s-au intrunit in veacul al IV – lea in Rasarit si atunci cand formula hristologica de la Calcedon a fost contestata de catre monofizitism, apoi Henotikon-ul (care a provocat schisma akakiana) in veacul al V-lea, si dupa aceea de catre monergism si monotelism in secolul al VII – lea si de asemenea in vremea crizei iconoclaste din secolele VIII si IX. Catolici si ortodocsi recunosc in mod asemanator importanta rolului pe care l-a jucat Episcopul Romei in aceste vremuri.
24. In realitate, din secolul al IV-lea si dupa aceea, a existat o recunoastere crescanda a Romei ca centru catre care recursurile pentru ajutor in diferite imprejurari puteau sa se indrepte din toata lumea crestina. In anii 339-340, Atanasie, episcopul Alexandriei, a facut recurs la papa Iulius. Conform cuvintelor papei pe care le expune Atanasie, „acesta (Atanasie) a venit nu pentru consimtamantul sau, ci pentru ca a fost chemat de catre noi printr-o scrisoare” (Atanasie, „Apologie contra arienilor”, 29, 20, 33, 35). Tot asa apare Iulius, ca nu doar a raspuns la recursul lui Atanasie, ci el insusi a luat initiativa de a-l chema pe episcopul Alexandriei. Asadar, aici rolul papei pare sa fie mai mare decat de simplu judecator.
25. Cererile pentru ajutor care ajungeau la Roma in momente de criza uneori erau insotite de cereri asemanatoare catre alte scaune bisericesti mai mari. Ioan Gura de Aur (404), de pilda, a facut recurs nu doar la Roma, ci si la episcopii de Milano si de Aquileea. Tot asa, activitatea pe care o exercita episcopul Romei urmarea sa fie coordonata in spirit de reciprocitate cu activitatea altor scaune mai mari. Mai mult, initiativele episcopului Romei tindeau in general sa se ia in cadrul Sinodului Roman si de obicei se facea trimitere la acest Sinod. Si din aceasta perspectiva aveau un caracter impaciuitor si sinodal. De pilda, in corespondenta din timpul conflictului cu Fotie, episcopii din Roma accentuau ca luasera hotarari conform legilor si canoanelor si in mod sinodal.
26. Procedura cu privire la recursurile catre Roma, dupa Sinodul de la Sardica. Acolo s-a spus ca un episcop care a fusese condamnat putea sa faca recurs catre papa, iar cel din urma, daca il considera pertinent, putea sa dispuna rejudecarea, care se facea de catre episcopii mitropoliilor vecine cu episcopul condamnat. Daca se cerea de catre episcopul condamnat, papa ar fi putut sa trimita un reprezentant [sic] pentru a ajuta pe episcopii mitropoliilor vecine. Chiar daca initial ar fi trebuit [sic] ca Sinodul de la Sardica sa fie un sinod ecumenic, el a fost in realitate un sinod local care a avut loc in Apus. Canoanele lui au fost acceptate de catre Sinodul Trulan (692).
27. Cea mai concisa descriere referitoare la acordurile necesare pentru ca un sinod sa fie considerat ecumenic, a fost facuta de catre Sinodul al VII – lea Ecumenic (Niceea II, 787), ultimul sinod care este recunoscut ca ecumenic si in Rasarit si in Apus:
- Trebuie sa fie acceptat de catre Intaistatatorii Bisericilor care trebuie sa fie in deplin acord (conglasuire) cu el.
– Papa Romei trebuie sa fie colaborator sau cooperator cu sinodul.
– Patriarhii Rasaritului trebuie sa fie de acord.
– Invatatura sinodului trebuie sa fie in acord cu Sinoadele Ecumenice anterioare.
- Sinodul trebuie sa primeasca un numar precis, asa incat sa fie asezat in randul Sinoadelor care sunt primite de catre Biserica intreaga.
- Chiar daca rolul papei primeste aici o precizare exacta, exista interpretari diferite ale termenilor acord (intelegere, conglasuire, συμφωνία), cooperator (συνεργός) si in acelasi gand (συμφρωνούντες) [sic]. Aceasta subiect insa reclama un studiu mai profund.
28. Se poate garanta ca in cursul primului mileniu episcopul Romei, ca primul intre patriarhi, exercita un rol de coordonare si stabilitate in chestiunile referitoare la credinta si la comuniune, fidelitate fata de traditie si respect fata de sinodalitate.
Influenta factorilor neteologici
29. In timpul primului mileniu, un numar de factori care nu erau direct teologici, au jucat un rol important in relatiile dintre Bisericile Rasaritului si Apusului si au influentat intelegerea si exercitarea primatului episcopului Romei. Acesti factori erau de diferite tipuri. De pilda: politici, istorici, social-economici si culturali.
30. Ca niste dovezi ale factorilor respectivi pot sa fie mentionate urmatoarele:
- terminologia, cultura si ideologia Imperiului Roman;
- fluctuatia politicii imperiale in raport cu Biserica;
- inclinatia ei spre…
Redactor: D. Makris
Sursa: AKTINES – STALPUL ORTODOXIEI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu