Zilele naţionale amintesc un mare moment al istoriei devenirii poporului ori statului respectiv sau, în cazul monarhiilor, ziua monarhului ori o zi-simbol aleasă ca zi a dinastiei. Unele zile naţionale au un ecou atât de puternic, încât ele devin zile ale umanităţii! Este cazul zilei de 4 iulie şi a zilei de 14 iulie, care, prin însemnătatea lor, n-au rămas doar zile respectate de popoarele lor, american şi francez, ci zile cu profund ecou, de peste două veacuri, în întreaga omenire. Tot aşa cum Marseilleza a devenit un cântec al libertăţii universale şi al iubirii de patrie, respectată şi iubită şi dincolo de hotarele Franţei.
Situaţi, după spusa îndrituită a cronicarului, „în calea răutăţilor”, românii au avut parte în cursul unui veac şi jumătate, de o succesiune de zile naţionale. În 1860, a început a fi sărbătorită ziua-simbol de 24 Ianuarie, când, în anul anterior, se săvârşise dubla alegere în temeiul căreia avusese loc „unirea cea mică”. La mai puţin de un deceniu, suirea pe tron a principelui Carol a avut drept consecinţă fixarea zilei naţionale la 10 Mai, când, în 1866, noul domnitor depusese jurământul său de credinţă. Proclamarea neatârnării în 1877 prilejuise, apoi, adăugarea şi acestei componente semnificaţiei zilei de 10 Mai, deoarece, proclamată la 9 Mai, independenţa fusese comunicată oficial domnitorului în ziua următoare, devenită zi-simbol nu numai a dinastiei, ci şi a neatârnării. În 1881, ridicarea României la rangul de regat a întărit ziua naţională şi cu această nouă semnificaţie. Până la instaurarea republicii, la sfârşitul anului 1947, ziua de 10 mai a fost ziua-simbol.
Din 1948 şi până în 1990, timp de 42 de ani, ziua naţională a devenit ziua de 23 August. Din punctul de vedere al istoriei naţionale, a fost ziua în care a avut loc înlăturarea de la conducerea statului a mareşalului Antonescu, punându-se capăt unui regim de dictatură şi dorindu-se ieşirea din război, dar consecinţele au fost tragice pentru români. În mod real, România a intrat sub ocupaţie străină şi a intrat în alt război, democraţia n-a putut fi restaurată decât temporar şi aparent, deoarece, în fapt, ocupaţia străină a impus Partidul Comunist la putere, monarhia fiind şi ea abolită trei ani mai târziu. Dar, pe de altă parte, ziua a fost însemnată din punctul de vedere al afirmării poporului român în cadrul istoriei universale. A fost un moment de cotitură al celui de-al Doilea Război Mondial, având în mod evident drept consecinţă, pe acest plan, grăbirea sfârşitului său şi împiedicând ca el să capete un eventual alt curs. Sărbătorirea zilei de 23 August a cunoscut, de altfel, două faze distincte: una în care nu se făcea decât să se elogieze aşa-zisa eliberare de către Uniunea Sovietică şi o a doua în care centrul de greutate a fost mutat asupra factorilor interni, dar cu o exagerată pondere acordată comuniştilor.
După revoluţia din decembrie 1989, s-a impus, în mod firesc, alegerea unei alte zile naţionale, care să nu mai amintească jumătatea de veac încheiată. Aşa s-a ajuns la ziua de 1 Decembrie, într-adevăr o zi-simbol pentru toţi românii, ziua de desăvârşire a unităţii statale. Este ziua noastră solemnă, a tuturor. Trebuie să învăţăm s-o sărbătorim, în fiecare an, cu o bucurie firească, nu impusă. Celor care invocă faptul că o zi naţională nu este bine să fie aşezată în timpul iernii, li se poate răspunde cu o simplă întrebare: oare Crăciunul şi începutul Noului An nu sunt sărbătoite, cu bucurie, de români … iarna?
Oricum, zilei naţionale trebuie să-i acordăm respectul cuvenit şi, aş adăuga, chiar afecţiunea cuvenită. Tare mult aş vrea să văd steagurile fâlfâind pe casa fiecărui român, în fiecare an, cu prilejul acestei zile-simbol. Să dea Dumnezeu ca această zi să rămână neclintită în calendarul naţiunii în următoarele secole!

autor: Acad. Dan Berindei

sursa: Revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale românesti