Marşul în memoria lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici

Data de 30 octombrie membrii Mişcarii Naţional-Creştine au organizat un marş în memoria apostolilor românismului din Basarabia: Ion şi Doina Aldea-Teodorovici.  A trecut 18 ani de la trecerea în veşnicie a celor doi Luptători pentru idealul Naţional - Unire. Vecinica lor pomenire!

ÎN MEMORIA Pr. TEOFIL PĂRĂIANU

 

În data de 28 octombrie zeci de creţştini s-au adunat la Biblioteca ” Alba Iulia” pentru a pomeni pe Pr. TEOFIL PĂRĂIANU.  Conferinţa a fost deschisă cu o rugaciune, dupa care Pr. Cojocaru, care a cunoscut personal pe Pr. TEOFIL PĂRĂIANU, a povestit despre sfaturile duhovniceşti pe care le-a primit de la parinte. Apoi, cei adunaţi au vizionat filmul “De vorbă cu Pr.  TEOFIL PĂRĂIANU cel orb”, realizat de TVR1 şi vizionat în premiera în Basarabia.  Dupa vizionarea filmului a urmat analiza lui, care s-a transferat într-o discuţie calda.  

Transilvania insangerata - cine-i va opri pe cei ce ne conduc sa nu o cedeze separatistilor?

Un documentar cutremurator: A fost odata (in) Transilvania – de Manuela Morar. Marturii si filmari despre atrocitatile maghiare la ocuparea Ardealului. VIDEO. Un motiv pentru care sunt impotriva Legii Educatiei Maghiarizate

Voi n-ati fost cu noi in robie

(Istoricilor falsificatori de istorie)  

     

Versuri: N.Săvescu & M.Terra

Interpretează: Victor Colcieru

Aranjament muzical: Igor Meşcoi    

                      

Voi n-aţi fost cu noi în robie

La Roma, bătuţi, plini de sânge,

Cu inima-n piept înca vie

Când trupul ucis tot mai plânge.

Voi n-aţi fost cu noi în robie

Când fraţii gemeau torturaţi

Ei, dacii,-s istoria vie

Pe care voi toţi o negaţi.

Marsul impotriva infractionalitatii de la Timisoara (video)

info: blog.nouadreapta.org

INFRACTORILOR TIGANI SI A LUI LASZLO TOKES! “EI AU VOIE SA SPUNA ORICE, NOUA TREBUIE SA NE FIE FRICA?”ILIE NASTASE A LUAT ATITUDINE IMPOTRIVA

Într-un interviu acordat ziarului ProSport, unul din cei mai mari sportivi ai României si ai lumii, Ilie Nastase, a rabufnit la adresa tiganilor care comit infractiuni în Europa, în Franta în special. Fostul mare tenisman îi da dreptate presedintelui francez Nicolas Sarkozy, cel care a luat masura de a-i expulza pe infractorii de etnie tiganeasca.

Violenţe în Harghita. Casa unor romi, incendiată de vecini. Jandarmii şi poliţiştii au intervenit

  Un conflict mai vechi a explodat cu violenţă, în judeţul Harghita. Gospodăria unor romi, acuzaţi de vecini că fură şi nu muncesc, a fost incendiată. Proprietarii susţin că au şi fost bătuţi în acest atac, scrie stirileprotv.ro

Cel mai mare miting din ultimii 19 ani: 100.000 de oameni, aşteptaţi să protesteze în Capitală

Ziua votării moţiunii de cenzură aduce în stradă zeci de mii de protestatari nemulţumiţi de măsurile luate de Guvernul Boc. Liderii sindicali vorbesc despre cel mai mare miting din ultimii 19 ani. Aproape 100.000 de oameni sunt aşteptaţi să protesteze în centrul Capitalei.

Cum comuniștii îi torturau pe basarabeni

Eufrosinia Kersnovski a fost o basarabeancă (din părţile Sorocii) deportată de ocupanţii sovietici în iunie 1941. A fost eliberată din lagăr în 1957. În 1991 a publicat un album cu desene despre viaţa din lagărele sovietice. Printre ele erau şi imagini cu referinţă la torturile aplicate de NKVD. Mai jos puteţi vedea doar 4 procedee practicate de “constructorii comunismului”:

Steagul Legiunii a fost ridicat din nou

 

Ieri, 23 Octombrie, simbolul biruitor al mişcării legionare a fost ridicat din nou la troiţa Căpitanului de către camarazii din cuibul Gardul de Fier.

 

info: luptanationalista.blogspot.com

 

Timpul prigoanelor este aproape

 Citind nişte articole de pe blogul camaradului Mihai Tuburlui am aflat că doi membrii ai mişcării Noua Dreaptă din Iaşi au fost duşi la poliţie după ce au încercat să strângă semnături pentru înfinţarea Partidului Naţionalist cu ocazia sărbătorii Sfintei Paraschiva.

Noua Dreapta din Timisoara organizeaza un nou mars impotriva mafiei imobiliare

 Zeci de membri ai organizației Noua Dreaptă din Timișoara vor ieși sâmbătă, 23 octombrie, pe stradă, pentru a participa la un marș împotriva infracționalității crescânde și a mafiei imobiliare din oraș. Tinerii vor pleca începând cu ora 13 din Piața Traian.

Suferintele romanilor din Bulgaria. Ianuarie 1938

Ziarul “Buna Vestire”, Bucuresti. Anul II, Nr. 270, Duminică 23 Ianuarie 1938, pag. 7
Care este atitudinea guvernului român?
Sunt cunoscute suferintele nesfarsite indurate de catre fratii nostri de peste hotare.
Romanii din Bulgaria, mai ales, indura cele mai neomenesti persecutii – in timp ce minoritatile dela noi sunt tratate cu un exces de ingaduinta care ar trebui sa ne dea de gandit.
Protestul de mai jos – o frantura numai din sufletul chinuit si protestator al romanilor din Bulgaria – trebue sa determine o actiune energica a Statului Roman, care nu poate ramane impasibil in fata tragediei fratilor nostri de peste Dunare.
Publicam mai jos o scrisoare impresionanta primita din partea d-lui Radulescu-Orasanu, un glas numai, de desnadejde si protest, din cele doua sute de mii care asteapta zadarnic indreptarea.
Iata ce ne scrie:
Autoritatile bulgare exercita in ultimul timp cele mai barbare persecutii asupra noastra, a romanilor din partile Vidinului si Plevnei!
De ce?
a. Pentruca avem indrazneala de a vorbi limba materna si de a practica datinile stramosesti prin care ne pastram caracterul etnic in tinuturile care ne-am nascut.
b. Pentruca dorim ca fratii si copiii nostri sa invete carte romaneasca in singura scoala care le deschide portile culturii. Liceul Institutului Roman din Sofia.
c. Pentruca tinerii romani, absolventi ai liceului bulgar, carora portile universitatii le sunt inchise, voesc sa-si continue studiile in patria-muma si neobtinand pasapoarte sunt nevoiti sa treaca granita clandestin.
d. Pentruca avem îndrazneala de a întreba autoritatile de ce înlatura din functiune pe dascal, pe preot si pe notar numai pentruca sunt romani.
e. Pentruca ne revoltam cand autoritatile bulgare ne rapesc pamantul spre a coloniza pe bulgarii din interior, cand noi avem familii lipsite cu totul de pamant, (cazul com. Cozlodui an. 1934 August).
Iata dece suntem chemati si batuti la politie. Iata dece suntem deportati in Rodopi si la granita turceasca, lipsiti de orice mijloc de existenta, lasand familiile noastre in mizerie neagra. Iata dece amenzile sub diferite pretexte smulg ultimul ban din mainile noastre.
La acest lant de persecutii se adauga cazul recent de arestare a celor cinci tineri romani din plasa Rahova: Politia bulgara a ridicat de acasa la 28. XII. 1937 pe Dumitru Tereanu (fratele elevului Tereanu Petre cl. V.L.I.R. din Sofia), Stancu Munteanu, absolvent al liceului bulgar, pe Marin Ratiu (fratele elevului Gh. Ratiu cl. VIII L.I.R.S. si pe Costache si Petre Dinu toti din comuna Cozlodui, sub pretextul ca Dumitru Tareanu ar fi incercat sa inlesneasca la trecerea Dunarii pe Marin Christu (fost elev al L.I.R. din Sofia) si Ion Stefan (fratele elevului Anghel Stefan cl. III L.I.R.S.) primul din com. Butan, ultimul din com. Sarbenita. Pana acum nu stim nimic de soarta lor.
Astfel se petrec lucrurile aici. Iar daca noi ridicam glas de protest contra acestor barbarii, autoritatile imediat gasesc o cale “legitima” pentru a lua masuri impotriva noastra.
Si daca noi suntem vinovati fata de tendintele de asimilare ale bulgarilor, nu avem noi dreptul de a cere dela guvernul Roman sa ne ia apararea? Este pretext serios faptul ca imprejurarile vitrege au contribuit ca sa fim supusi bulgari? Pana cand guvernul roman se va folosi de noi numai pentru reglementarea politicei minoritare interne de Sud?
Pana cand intelectualii din partile noastre in Romania numai pentru a-si face cariere egoiste, spre a nu se mai intoarce niciodata in randurile noastre? Ce au dat acesti intelectuali pentru fratii lor din Bulgaria?
Nu trebue acesti 200.000 de romani sa-si aiba conducatori luminati in mijlocul lor?

M. Radulescu-Orasanu, român din dreapta Dunarii – Bulgaria

info: foaienationala.ro

Capitanul si Rugaciunea

"Rugãciunea, ca armã de educatie si luptã, în câmpul politic, a fost cu totul necunoscutã în vremea noastrã. Avem stiri precise cã strãmosii nostri daci credeau infinit în Zamolxe si iubeau moartea; o doreu ca pe o înaltã eliberare din cãtusele pãmântului. Si mai stim precis cã toatã viata lor era si se împlinea ca fapt de credintã, afirmându-se prin luptã, practicând tãcerea si adorând moartea prin luptã, practicând tãcerea si adorând moartea prin luptã, apãrând neamul si tara.Tot asa, ne-a rãmas ca mare pildã de credintã în Hristos, domnia si formidabilele lupte ale lui Stefan cel Mare, domn al Moldovei si sfântã icoanã a neamului românesc întreg, de totdeauna. Ne-au atestat cronicarii cã Domnul Stefan poruncea întreg natului moldovean sã tinã post si rugãciuni, cu luni de zile înaintea marilor bãtãlii cu turcii, iar dupã rãzboaie îi multumea lui Dumnezeu prin ridicãri si ctioria de mânãstiri si biserici....Credinta strãmosului nostru Stefan cel Mare a fost pentru Corneliu Codreanu izvor si icoanã de permanentã inspiratie si rugãciune.Trezit de tânãr copil la puterea miraculoasã a interiorizãrii si rugãciunii, pretuind clar superioritatea numericã, de echipament si educatie a dusmanilllor si asupritorilor neamului românesc, împotriva cãruia se ridica, hotãrât sã lupte pe viatã si pe moarte. Cãpitanul a fãcut apel la rugãciune, la trãirea crestinã prin ascezã si meditatie, la scoborârea adevãrului cristic în viata de toate zilele. In munca oamenilor, în politicã. Practicând mereu tãcerea si singurãtatea, exercitând renuntarea la bucuriile pãmântesti si moartea de lume, el a ajuns la gândirea cu inima si la rugãciunea perpetuã....

Vasile Posteucã "Desgroparea Cãpitanului" 

 

 

 

info: luptanationalista.blogspot.com

ÎN MEMORIA Pr. TEOFIL PĂRĂIANU

 

info: mncbasarabia.org

MARŞUL IN MEMORIAM LUI ION ŞI DOINA ALDEA-TEODOROVICI

info: mncbasarabia.org

Mitropolitul Irineu Mihălcescu despre Francmasonerie

Studiul de faţă este de fapt un extras din cartea Teologia luptătoare scrisă de părintele Irineu Mihălcescu, cel ce avea să devină mai târziu mitropolit al Moldovei. Se ştie despre autor că el înşusi a fost o perioadă francmason. Deci informaţiile privitoare la francmasonerie pe care le găsim în această lucrare provin “dinăuntru” şi sunt cu atât mai preţioase şi mai demne de încredere. Retrăgându-se apoi din francmasonerie după ce şi-a dat seama de adevarata ei faţă, şi scriind împotriva ei, Mihălcescu a devenit ţinta urii francmasonilor, care l-au ucis prin otrăvire văzând în el un trădător periculos.

Originea francmasoneriei

Cuvantul “francmason” inseamna “zidar liber”, iar francmasoneria sau masoneria este o societate secreta, care poarta acest nume, pentru ca in organizatia si ritualul ei se serveste de unelte de care se folosesc zidarii, bunaoara: de mistrie, echer, ciocan, dreptar, compas etc., pe care le interpreteaza in chip simbolic si imparte pe membrii ei in trei grade sau trepte, carora le da numele de: ucenici, lucratori si maestri.
Indreptatirea acestei numiri o intemeiaza scribii francmasoni in doua feluri:
Unii sustin ca francmasoneria isi trage originea de la Hiram, arhitectul templului lui Solomon. Numirea de Ioachim si Boaz a celor doua coloane din templul masonic, cum se numeau si coloanele din fata templului lui Solomon, legenda care circula printre francmasoni si se preda ucenicilor la primirea in loja, ca adica Hiram a fost ucis de trei ucenici zidari, pentru ca el nu a vrut sa le spuna si lor cuvantul de ordine al maestrilor; precum si simbolismul unora din riturile masonice, ar fi dovada de necontestat, ca aceasta este obarsia adevarata a francmasoneriei si ca ea era organizata atunci, pe vremea lui Solomon, aproape la fel ca astazi. Dar, chiar francmasonii mai luminati recunosc, ca aceasta legenda nu era cunoscuta in cercurile lor inainte de veacul XVIII, si ca s-a nascocit – dupa toata probabilitatea – spre a se da mai mare insemnatate si mai mult fast noului infiintat grad de maestru.
Altii sustin ca obarsia francmasoneriei s-ar trage de la asa-zisii zidari liberi ori cioplitori de pietre ornamentale si constructori ai domurilor monumentale din evul mediu, dar e fapt nediscutat ca acesti zidari nu aveau nimic din organizarea francmasoneriei propriu-zise.
Cat despre parerile ca francmasoneria ar fi asa de veche ca si omenirea si ca deci Adam sau chiar Dumnezeu ar fi cel dintai mason, sau ca ea si-ar avea obarsia in misterele religiei grecilor si egiptenilor, sau in ordinul templierilor sau al crucii trandafirii (roza) etc., acestea nu pot justifica intru nimic numele de francmason, nici intrebuintarea uneltelor masonice in francmasonerie. Idea ca Adam sau Insusi Dumnezeu ar fi cel dintai francmason a fost pusa in circulatie de masoneria numita misraim, aceea care a fost infiintata de fratii Bedarride din Avignon. Ea a fost insusita si sustinuta – mirabile dictu – de Lessing.
Probele la care se supun initiatii in unele loji masonice au asemanare cu misterele religiilor grecesti si egiptene si indeosebi intru-catva cu misterele eleusinice, mai mult cu ale Cibelei si foarte mult cu ale Isidei.
Dar originea masoneriei nu este asa de veche si asemanarile nu sunt concludente. De la templieri a imprumutat francmasoneria foarte multe elemente, in numeroase tari, si a existat chiar un sistem de masonerie templierica, cu mai multe ramificatii. Nici la templieri nu trebuie cautata obarsia intregii francmasonerii, pentru ca in esenta ea difera mult de organizatia templierilor. Cu Crucea roza, francmasoneria are prea putine note comune, asa ca, nici in aceasta nu i se poate pune obarsia.
Obarsia sigura a francmasoneriei dateaza din anul 1717 si tara in care s-a organizat intaia oara este Anglia. De la introducerea reformei religioase alte tari, zelul credinciosilor si al comunitatilor pentru inaltarea de monumentale biserici. Aceasta a avut ca urmare decaderea breslei zidarilor liberi, care nu mai gaseau de lucru decat prea putin. In aceste imprejurari critice pentru ei, Teofil Desaguliers, predicatorul reformat al Curtii regale, predicatorul James Anderson si arheologul George Payne, isi propusera sa dea breslei zidarilor liberi alta menire si anume: zidirea unui templu spiritual in inima omului prin cultivarea a ceea ce este “bun, nobil si frumos”, cu alte cuvinte o moralitate fara religie, deci atee si intemeiata numai pe ratiune.
Patru societati de zidari liberi se intrunira in ziua de 24 iunie 1717, intr-un restaurant din Londra, unde pusera bazele societatii “of free States Masons” si consimtira sa urmareasca scopul propus de cei trei barbati.
Aceasta a fost ziua intemeierii francmasoneriei albastre sau englezesti, ori inceputul lojelor Sfantului Ioan, cum s-a mai numit ea in amintirea Sfantului Ioan Botezatorul, a carui nastere se serbeaza in ziua de 24 iunie.
Ideile masonice au prins repede si s-au raspandit cu iuteala in toate tarile din apusul Europei, castigand un mare numar de membri indeosebi din patura culta a societatii si chiar dintre capetele incoronate.

Schimbarea directiei

Francmasoneria s-a schimbat insa la fata si a luat indata infatisari diferite, urmarind cu totul alte scopuri, datorita elementului satanic care a patruns in ea cu duiumul si a aservit-o intereselor lui. Intr-adevar, masonii, care au pus stapanire in toate tarile pe finante, industrie, comert, presa etc., nu puteau lasa sa le scape din mana un instrument de dominatie asa de minunat pentru ei. Otrava ateista din insusi embrionul masonic trebuia intetita si exploatata.
S-au amestecat deci, in inacritul aluat al francmasoneriei principii disolvante din Talmud, din Cabala si din magie, s-a dat simbolurilor cultului alta interpretare, adaptate adevaratelor scopuri, criminale, ale miscarii masonice. S-au introdus ca termeni de exprimare cuvinte evreiesti si orientale, francmasoneria fiind transformata in curand in Sinagoga Satanei. Nu numai ca s-a transformat radical francmasoneria originala, destul de hibrida de la primele ei inceputuri, ci s-au infiintat o puzderie de noi si felurite genuri de masonerie. Astfel, in anul 1756, evreul Ştefan Morin puse in ordine cele 25 de grade ale masoneriei templierilor si le introduse din America, unde alti masoni, ca sa poata crea venituri mai mari lojelor, le ridicasera la 33, cum au ramas pana astazi. Un alt mason, celebrul escroc Iosef Balsamo, cunoscut sub numele de graful Cagliostro ( 1795) a infiintat francmasoneria coptica, cu 90 de grade, si a primit in loji si femei.
Alti trei masoni evrei, fratii Bedarride din Avignon, au infiintat francmasoneria numita Misraim, tot cu 90 de grade si cu idei cabalistice si cu totul bizare. Francmasoneria albastra, cu cele trei grade ale ei nu a mai multumit in curand mania gradelor, si fu considerata ca un simplu noviciat care pregatea pentru gradele superioare. Se infiinta astfel o noua francmasonerie numita scotiana, care la randul ei fu considerata ca un grad intermediar intre francmasoneria albastra si intre gradele superioare. Acestea sunt trei:
I. al templierilor, cu alte patru sisteme divizionare; sistemul capitolului de Clemont, sistemul strictei observante, sistemul clericalatului si sistemul suedez sau crestin;
II. – sistemul crucii trandafirii (roze) si
III. – sistemul egiptean cu subdiviziunile: sistemul coptic, sistemul mistraim si sistemul sau mitul memfitic. (Pentru amanunte vezi Preotul I. Mihalcescu, op. cit. pag. 892-895.)
Dupa obarsie, francmasoneria nu este, dar, ceva care sa impuna prin vechimea sa, iar trecutul ei este patat de crima si sange. In tarile catolice si mai cu deosebire in Franta, francmasoneria a luptat cu orice fel de arme impotriva Bisericii si a monarhiei. Enciclopedistii si mai toti fauritorii si capii marii revolutii au fost francmasoni. Intrigile pe care ei le-au tesut, calomniile pe care le-au pus in circulatie si, in genere, mijloacele de care s-au servit, ca sa doboare pe Maria Antoaneta, vor ramane pentru totdeauna o pata nestearsa pe numele de francmason.
In revolutiile franceze din 1848 si 1870 francmasonii si-au avut partea lor, iar dezastrul Frantei in actualul razboi se datoreaza in intregime comunismului, care este opera masoneriei.
Revolutiile care au desfiintat monarhia si au proclamat republica in Portugalia, in Rusia si in Spania, sunt tot opera francmasoneriei si, dupa socotinta unor istorici, nici una din revolutiile care s-au produs de la veacul XVIII incoace nu s-a facut fara amestecul criminal al lojelor masonice.

Putin despre organizare, initiere, ritualuri si simboluri

Organizarea francmasoneriei variaza putin de la un fel de masonerie la altul si de la o tara la alta. In esenta, ea se reduce la urmatoarele:
Unitatile in care sunt grupati membrii se numesc loji. Ceea ce sunt cluburile pentru partidele politice, sunt lojile pentru masoni. In fruntea fiecarei loji sta un venerabil, ajutat de un consiliu. Mai multe loji formeaza o mare loja, condusa de un mare maestru, inconjurat de venerabilii lojilor componente.
Intrarea in francmasonerie se face prin primirea novicelui in loja cu un anume ceremonial, sau in termeni masonici, potrivit ritualului. Novicele este introdus in incaperea numita templu, legat la ochi si numai dupa ce i se pun diferite intrebari, este dezlegat, ca semn ca, intrand in loja, a trecut din intuneric la lumina. Aici se observa mai intai un tablou care infatiseaza cerul instelat, un glob pamantesc, un ghiveci cu o floare, un craniu omenesc, o carte deschisa, un echer si un compas. Dupa interpretarea masonica, aceste lucruri ar avea urmatoarea semnificatie: Cerul, pamantul cu floarea si craniul simbolizeaza natura de deasupra, dimprejurul si dedesubtul nostru si formeaza toate la un loc primul izvor al cunostintei omenesti. Cartea, care uneori este Biblia, simbolizeaza stiinta. Dar pentru ca stiinta din carti e lucru mort, se pune in mana novicelui un dreptar si un compas, care simbolizeaza stiinta vie, a vietii sociale, si anume: echerul are sa slujeasca la masurarea dreptatii, iar compasul la intinderea iubirii de oameni a noului francmason.
Dupa ce se mai savarsesc unele acte simbolice si se pun la probe ciudate, ca sa se vada daca are curaj si e statornic in hotararea de a intra in francmasonerie, novicele depune juramantul de credinta in masonerie si e proclamat membru al lojii.
Ritualul acesta si simbolismul lucrurilor si faptelor din care el consta, variaza la primirea celorlalte doua grade ale francmasoneriei albastre, de lucrator si maestru, se complica si se schimba cu totul la gradele superioare, in special la primirea gradelor 18 si 33, spre a corespunde scopului ascuns al francmasoneriei si mijloacelor cunoscute numai membrilor acestor grade superioare pentru atingerea scopului urmarit de ea si prin ei.

Fiinta francmasoneriei – versiunea francmasonilor

Ce este francmasoneria? Cautand sa stabilim semnificatia cuvintelor “francmason si francmasonerie” sau “mason si masonerie”, am zis la inceputul capitolului, ca francmasoneria este o societate secreta si am aratat de unde ii vine numele. Dar aceasta nu ne spune nimic despre ceea ce este ea, care ii este fiinta.
“Uniunea masonica – zice o carte de instructie pentru francmasoni – este comunitatea nevazuta – mai presus de granite, de rasa, de culoare, de nationalitate, de clase, de stari, intr-un cuvant, de toate deosebirile din afara dintre oameni, care trece anume chiar peste deosebirile dinauntru de credinta religioasa, de confesiune si de conceptie despre lume – a tuturor personalitatilor din trecut, prezent si viitor, care s-au straduit pentru innobilarea lor si desavarsirea omenirii.
Definitia aceasta este o copie ad-litteram a definitiei Bisericii crestine, sub forma de comunitate, cu insusirea speciala de nevazuta, cum o infatiseaza protestantismul. Aceasta o accentueaza si mai bine aceeasi carte de instructie masonica prin cuvintele: “Constiinta curat masonica se vadeste, indiferent de semnele din afara de recunoastere dintre membrii lojilor, numai prin faptele morale izvorate din dragostea de oameni, fapte care sunt comune tuturor oamenilor nobili, fie ca se numesc, ori nu, francmasoni.
Intocmai cum Biserica crestina ne vorbeste de o “comunitate a sfintilor” si intelege prin ea societatea nevazuta, curat spirituala, care se intinde si dincolo de moarte, a tuturor piosilor care stau in slujba Dumnezeirii, ceea ce constituie cel mai mare merit al lor, tot astfel si francmasoneria recunoaste comunitatea nevazuta a tuturor celor care voiesc binele, mai presus de orice granita de spatiu si de timp. Vesnic, adica avand putere din cel mai carunt trecut, in timpul de fata si in cel mai indepartat viitor, este numai binele moral. Binele insa, indeplineasca-se in ascuns, pe nevazute, asa ca sa nu stie stanga ce face dreapta”.
Daca francmasoneria ar fi ceea ce rezulta din aceste doua citate, ar insemna ca ea este o societate filantropica, de o impunatoare inaltime morala, avand numai neajunsul de care sufera orice morala, care nu se altoieste pe religie, adica de a nu-si putea ajunge si implini scopul urmarit, oricat ar fi el de sublim, … dar francmasoneria este cu totul altceva decat ceea ce crede instructiunea masonica ca ne infatiseaza.

Adevarul despre fiinta francmasoneriei

Mai intai, pentru ce este secreta masoneria, pentru ce nu lucreaza la lumina zilei, daca nu are nimic de ascuns, daca nu urmareste alt scop si nu se serveste de alte mijloace decat de cele marturisite, care n-au pentru ce sa fie tainuite?
Apoi, netinand seama de deosebirile din afara dintre oameni, de: granite, rasa, culoare, nationalitate, clase si stari, francmasoneria pretinde ca lucreaza pentru intronarea in lume a celor trei principii ale marii revolutii franceze: libertate, egalitate si fraternitate, si ca in activitatea ei da dovada de cea mai larga toleranta, … dar iata, dupa propria lor marturie, ce sunt libertatea, egalitatea si fraternitatea masonice:
“Libertate. Arma atotputernica cu care noi am rasturnat lumea, inseamna independenta fara margini si fara restrictii, sustragere de la orice autoritate; inseamna libertatea spiritului, care nu poate fi stanjenita de nici o revelatie; inseamna independenta vointei, care nu se supune nici unei puteri, care nu recunoaste nici rege, nici Dumnezeu… Cu ajutorul libertatii, ca parghie, si al pasiunilor omenesti, ca punct de sprijin, noi vom rasturna pentru totdeauna pe regi si pe preoti, acesti dusmani neinduplecati ai neamului omenesc, mai funesti pentru omenire decat tigrii pentru celelalte animale”. Iata-i pe francmasoni proclamandu-se, pe temeiul principiului de libertate, anarhisti si atei, dusmani neimpacati ai monarhiei si ai religiei!
Iata-le toleranta fata de convingerile politice si religioase ale celor ce nu fac parte din lojile lor!
“Egalitate. Instrumentul atotputernic cu care noi am transformat lumea inseamna: egalizarea proprietatilor, caci drepturile omului la pamantul comun, ca cetatean al unei singure si aceleiasi lumi, ca copil al unei singure si aceleiasi mame, sunt mai vechi si mai sacre decat toate contractele si decat tot dreptul nescris, si prin urmare aceste drept uri trebuie restabilite, iar contractele trebuie rupte si dreptul nescris trebuie desfiintat”. Iata comunismul sub forma lui cea mai noua: bolsevismul, justificat si propovaduit de loji, ca principiu al egalitatii!
“Fraternitate. Fagaduinta atotputernica cu care noi am stabilit puterea noastra, inseamna: fratia in francmasonerie, pentru a construi un stat in stat, cu mijloace si functiuni independente de stat si necunoscute statului; fratia in francmasonerie, pentru a construi un stat deasupra statului, cu o unitate in cosmopolitism, cu o universalitate care face ca francmasoneria sa fie superioara statului si sa-l conduca; fratia in francmasonerie, pentru a constitui un stat in contra statului, atata vreme cat vor mai exista armate permanente, care sunt instrumente de aparare, principii parazitare, piedica a oricarei infratiri. Prin ajutorul fraternitatii, ca parghie, si prin urile omenesti, ca punct de sprijin, noi vom face sa piara pentru totdeauna parazitismul si represiunea armata, aceasta ciuma nepotolita, aceasta groaza salbatica a neamului omenesc”. Iata proclamata ura impotriva armatei, ca sustinatoare a ordinei in stat, in numele fraternitatii masonice!
Urmatorul juramant rezuma si accentueaza cuprinsul libertatii, egalitatii si fraternitatii masonice:
“Jur sa nu am alta patrie decat patria universala…
Jur sa combat fara crutare totdeauna si pretutindeni: hotarele natiunilor, hotarele mosiilor, ale caselor si ale atelierelor, precum si granitele familiilor.
Jur sa pun la contributie intrega mea credinta pentru triumful nesfarsit al progresului si al unitatii universale si declar ca profesez negatia lui Dumnezeu si a sufletului”.

Lupta francmasoneriei impotriva crestinismului

“Trecerea peste deosebirile dinauntru de credinta religioasa si confesiuni”, trambitata de masonerie ca un act de mare largheta de suflet din parte-i, ca o binevoitoare ingaduinta fata de credinta religioasa a celor ce bat la usile hrubelor lor, se schimba dar, dupa depunerea juramantului de credinta masonica, in ateism cras, in tagaduirea existentei lui Dumnezeu si a sufletului. Insasi formula: “Marele Arhitect al Universului”, sub care pare a se adaposti in loji ideea de Dumnezeu, este o amagire, o minciuna sfruntata, pentru ca initiatilor de gradul 25 masonic li se spune raspicat: “Marele Arhitect al Universului, in onoarea caruia arde tamaia lojilor si atelierelor, nu este Dumnezeu, ci ingerul luminii, geniul muzicii, spiritul focului”.
Dar, daca nu exista Dumnezeu si suflet, nu exista, dupa logica masonica, nici inger, geniu si spirit, ci aceste expresii sunt vorbe goale, carora nu le corespunde nimic real.
Dupa altii, “Marele Arhitect al Universului” este insasi francmasoneria, care se intituleaza cu emfaza si “Marea Asociatie de distrugere universala”.
Dupa aceasta interpretare, literele D.G.A.D.U. care reprezinta, pentru profani, initialele cuvintelor frantuzesti:
“Du Grand Architect de l’Univers”, sunt pentru francmasoni initialele francmasoneriei: “De la Grande Association Destructive Universelle.
In fine, dupa conceptia materialista despre lume a masonismului, dumnezeul masonilor este Natura sau, mai exact, Omul, caci iata marturisirea facuta de un mare mason evreu: “Cred in eterna Materie-Mama… si in Om, Fiul ei iubit… Carele din Materie s-a zamislit si din Pamantul, ce-l sustine si-l nutreste, s-a facut…”.
Pentru raspandirea ateismului in lume, francmasoneria duce o inversunata lupta fatisa. Razboi lui Dumnezeu! Ura lui Dumnezeu!, a strigat in plin congres international un cunoscut mason, iar un alt mason a zis: “Infamul este Dumnezeu. Trebuie sa zdrobim Infamul”.
Razboiul dus de masonerie este indreptat cu indarjire speciala impotriva Crestinismului. Atat in teorie cat si in realizare, totul este indreptat impotriva Bisericii Crestine, impotriva ei si numai impotriva ei si impotriva Capului ei nevazut, Iisus Hristos, este strigatul de alarma al unui eminent scriitor crestin.
“Evanghelile trebuie arse – scrie un mason -, fiindca paganismul este mai putin periculos pentru credinta masonica decat crestinismul”.
Razboi de moarte Crestinismului!, racneste un mason. Trebuie sa extirpam lepra devoranta a Crestinismului, tipa altul. Va veni vremea – cobeste un inversunat mason – cand crucile si icoanele vor fi aruncate in foc, potirele si vasele sfinte schimbate in unelte nefolositoare, bisericile prefacute in sali de concert, de teatru, sau de adunari si, cand n-ar putea sluji unui asemenea scop, in hambare de grane si-n grajduri de cai. Sa nadajduim ca va veni o zi, cand multimea, luminata de astadata, se va minuna, cum de nu s-a savarsit inca de mult o asemenea prefacere. Se va face atunci tabula rasa din tovarasii popimii. Cobirea s-a implinit intocmai de bolsevismul rusesc si de revolutia spaniola, si unul si alta roade inveninate ale francmasoneriei.
Aceeasi soarta trista ar fi avut si Biserica noastra stramoseasca, daca providentialul conducator al statului roman, Generalul Antonescu, n-ar fi luat masurile de starpire a masoneriei in tara si daca n-ar fi pornit razboiul de nimicire a bolsevismului muscalesc.
In alte tari, ca: Germania, Italia, Spania, Ungaria, Bulgaria, Turcia si Japonia, francmasoneria a fost, asemenea, mai de mult sau mai decurand, proscrisa si lumea va fi tamaduita de virusul bestiei masonice.

info: foaienationala.ro

Ştefan Protopopescu – primul pilot şi constructor de avioane din România

Puţini ştiu că iniţiatorul primei şcoli pentru piloţi militari a fost un civil, avocatul Mihail Cerchez, de fel din Bârlad, membru al baroului de avocaţi din Brăila. După ce a vizitat mai multe ţări, între care şi Franţa, s-a reîntors în ţară cu un gând pe care l-a pus în practică. Şi-a convins prietenii şi cunoscuţii şi la 20 noiembrie 1909 pune bazele unei societăţi particulare cu un capital de 200.000 lei „având drept scop exploatarea locomoţiunei aeriene sub toate formele”. Aerodromul de la Chitila, cu care şi-a început activitatea firma „Cerchez Co”, era, după cum spuneau ziarele vremii, cel mai modern aerodrom din sud-vestul Europei. Avea hangare, tribune şi ateliere pentru construcţii şi reparaţii de avioane. Tot atunci fusese cumpărată din Franţa licenţa avionului „Maurice Farman”, din care se construiseră în atelierele societăţii 4 bucăţi pentru armată. România devenea astfel a doua ţară din lume care fabrica avioane în serie.

Primii elevi ai şcolii care s-a deschis în primăvara anului 1911 pe aerodromul de la Chitila au fost: maiorul Macri, căpitanul Fotache Ionescu, locotenetul Stelian Boiangiu şi sublocotenenţii Gheorghe Negrescu, Ştefan Protopopescu şi Nicolae Druţu, toţi de la geniu. Mai era înscris şi un civil, Paly Vacas. Dintre aceştia doi au reuşit să obţină brevet: Ştefan Protopopescu la 9 iulie şi Gheorghe Negrescu cu opt zile mai târziu.

Ajuns la Chitila, Charles Viallard, un pionier al aeronauticii mondiale, va scrie mai târziu: „Mi s-a propus mie acest lucru (instructor pe avioanele franceze cumpărate din Franţa), astfel că am părăsit Franţa. Eram angajat ca pilot şef şi constructor la şcoala de zbor de la Chitila, abia înfiinţată. Directorul se pricepea la organizare; construise hangare bune, ateliere puse la punct, birouri. Numai aparatele cu care trebuia să se zboare erau într-o stare jalnică. Avea 6 aeroplane, dar fiecare de alt tip: Wright, Ferman, Bleriat. Din toate abia am pus la punct un Farman, dar şi acela avea motorul obosit. Aşa stând lucrurile ne-am apucat să facem copii după Farman-uri. Zborul este o meserie care nu-ţi dă astâmpăr pe sol, iar eu eram tare îndrăgosit de această meserie. N-am mai aşteptat să facem rost de motoare noi şi am început antrenamentele cu Farmanul. Venise şi prima serie de elevi. Dar ghinionul m-a urmărit ca pe atâţia alţi amatori din perioada aceea de început. Decolez într-o dimineaţă, era prin mai 1911, pentru a executa un zbor spre Bucureşti. Am traversat aerodromul, am trecut peste lizieră şi mă pregăteam să intru în viraj. Deodată mă loveşte o rafală puternică de vânt. Motorul destul de slab dă rateuri, aeroplanul se înclină şi pic spre pământ. Nu mai aveam ce face. Într-o clipă am fost sub sfărâmăturile aripilor grav accidentate. Picioarele îmi erau zdrobite. Deci n-am mai apucat să termin avioanele care erau în construcţie şi nici să instruiesc prima promoţie de aviatori români care urmau să fie brevetaţi în ţară”.

Ştefan Protopopescu, pilotul cu brevetul nr. 1, s-a născut în 1886, în Turnu-Severin. După terminarea liceului în oraşul natal a urmat Şcoala pentru ofiţeri de geniu. Devenind pilot militar a început să se antreneze cu perseverenţă, în toamna aceluiaşi an participând la marile manevre militare care au avut loc în zona Roman-Paşcani, făcând observaţii din aer asupra mişcării trupelor, printre primele din lume, alături de cei dintâi piloţi ai ţării: George Valentin Bibescu, Mircea Zorileanu, Gheorghe Negrescu, Nicu Gane şi Paly Vacas. Pentru comportarea curajoasă este decorat, alături de ceilalţi, cu „Virtutea Militară” de aur, clasa I.

Odată manevrele încheiate, Ştefan Protopopescu a iniţiat şi realizat un raid aerian, destul de mare, pe ruta Bucureşti – Turnu-Severin. Era primul zbor de acest fel din ţara noastră. Raidul a început în dimineaţa zilei de 22 octombrie 1911. Era însoţit de colegul său Gheorghe Negrescu, cu un alt avion. Până seara a ajuns la Slatina, iar celălalt avion pe lângă Roşiorii de Vede. A doua zi, la decolare, Ştefan Protopopescu a rupt elicea şi a avariat terenul de aterizare. Plecarea a fost amânată două zile, până s-au terminat repetiţiile. A ajuns până la urmă, abia în seara zilei de 27 octombrie 1911, cu avionul colegului. A fost primit la Turnu-Severin ca un erou. În vara lui 1912, pe un Farman, Ştefan Protopopescu ia parte la experimentele legate de folosirea telegrafiei fără fir din marină şi aviaţie, considerate de unii printre primele din lume. „Gazeta ilustrată” din august 1912 scria: „O problemă pe care străinătatea n-a fost în stare s-o rezolve şi-a căpătat dezlegarea la noi, cu aparate româneşti, graţie străduinţelor domnilor căpitan Zaharia din marină şi G. Rotlender; e vorba de utilizarea marii invenţii a lui Marconi, telegrafia fără fir, prin intermediul aeroplanului. Experienţele făcute deunăzi la Constanţa au reuşit pe deplin. S-a putut transmite cu uşurinţă şi exactitate de pe aeroplan comunicaţiuni la o distanţă de 30 kilometri. Ştiindu-se că aeroplanul a fost pilotat de Ştefan Protopopescu, nu mai e nevoie să spunem că aparatul de zburat s-a comportat minunat în atmosferă, în timpul experienţelor”.

Ştefan Protopopescu a executat primul zbor fără escală pe ruta Bucureşti-Constanţa. La şcoala din Cotroceni instruieşte o serie de piloţi. Pleacă în Franţa, de unde revine în august 1914 ca „inginer diplomat al şcolii superioare de aeronautică şi construcţiuni mecanice din Paris”. Francezii îl recunosc ca pe un pilot incomparabil. Ia parte la primul război mondial. Escadrila condusă de el a susţinut 57 de lupte aeriene, oţinând 7 victorii. Toţi piloţii escadrilei au fost decoraţi cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Maiorul Ştefan Protopopescu a fost rănit. După război începe să fabrice avioane. Ajutat de inginerii Dumitru Baziliu şi Gheorghe Ticău proiectează avionul „Proto 1”. Urmează apoi avioanele „Atra-Proto”, „Proto-SET”.            Încetează din viaţă în toamna lui 1929, la numai 43 de ani. Între timp fusese decorat cu „Legiunea de onoare” a Franţei. La moartea lui Ştefan Protopopescu, ziarul „Armata noastră”, care apărea în Turnu-Severin, scria la 15 octombrie 1929: „Unul dintre cei dintâi şi cei mai buni sburători ai noştri, aviatorul locotenent Ştefan Protopopescu, mehedinţean de origine, a murit în ziua de 1 octombrie. Numitul poseda brevetul de aviator nr. 1 şi era inginer diplomat al Şcolii Superioare de Aeronautică din Paris. În război a comandat escadrila nr. 11 de Vânătoare, luând parte la 57 de lupte. Escadrila lui a doborât 7 avioane inamice. Într-o luptă cu două avioane inamice a fost uşor rănit la mâini şi braţ de un glonţ exploziv. Decorat cu „Virtutea Militară”, „Steaua României”, „Coroana României” şi „Legiunea de onoare”. Niciodată nu vorbea de ele şi nici nu le purta. Era foarte modest. El a făcut raidul Bucureşti – Turnu-Severin încă din 1911, cu 2 Femane Md. vechi, stârnind atâta entuziasm”.

autor: Virgiliu Tataru

info: cafeneauapolitica.ro

Vaslui, Septembrie 1939

“Aceasta este de când lumea soarta ostaticului; el poate fi sacrificat oricând. De aceea, decât ostatic, mai bine luptă şi mori dacă trebuie…”

Era ziua de 21 Septembrie. Soarele coborâse aproape de apus, în acea zi frumoasă de toamnă, la Vaslui. Cum priveam pe fereastră spre câmpul care se întindea imediat dincolo de şoseaua Vaslui-Negreşti şi dealurile care, în depărtare, închideau orizontul, observ un mic avion că aterizează la o mică depărtare de noi, după ce făcuse câteva rotiri ca să găsească cel mai potrivit loc pentru aterizare. Vasluiul nu avea nici un fel de aeroport şi nici nu văzusem vreodată să aterizeze vreun avion de când mă aflam în această localitate.

Privind atent, am observat un individ care, după ce a coborât, se îndrepta cu un mic pachet, probabil o servietă, spre şosea, în direcţia lagărului. L-am urmărit cum trecea printre lanuri şi ierburi, până a ieşit din unghiul meu de vedere. M-a cuprins un fel de nelinişte, un fel de presentiment şi le-am comunicat câtorva din cameră cele ce văzusem, fără însă ca cineva să fi dat mare atenţie faptului în acele momente. Neliniştea mea a crescut treptat, dar nu voiam să o fac cunoscută şi altora pentru că îmi era oarecum jenă să nu fiu considerat un alarmist, mai ales că marea majoritate erau mai tineri decât mine. Stăpânit de acea stare, târziu, după închiderea uşilor care dau în curte, m-am culcat adormind destul de greu.

Au trecut 53 de ani de atunci şi memoria nu mă mai ajută să redau detaliile a tot ce s-a petrecut şi de care ar fi atâta nevoie. Mare parte din aceşti ani, deci mai bine de jumătate de secol, i-am trăit mai mult în închisori, lagăre, în armată, pe câmpurile de bătaie sau fugărit şi ascuns, urmărit de organele de ordine ale României sau de agenţii KGB, după invadarea ţării. Aceşti ani la un loc însumează 22, la care se adaugă cei din era comunistă, după ieşirea din temniţă, şi cei din exil când am luat viaţa de la început fără să fi avut posibilitatea să notez mai din timp întâmplările din lagăr.

M-am consultat cu câţiva din camarazii mei supravieţuitori care în acele momente erau împreună cu mine, unii chiar în aceeaşi cameră. Nu m-au putut ajuta prea mult. Redau aşadar numai în mare cele petrecute chiar dacă detaliile îmi scapă.

Târziu în noapte aud zgomot în curte şi un subofiţer aprinde luminile pe sală, atrăgând atenţia tuturor că va citi o listă la care să fim cu toţii atenţi.

Am auzit clar numele celor citiţi, după care plutonierul anunţă că toţi aceia să-şi facă bagajele şi să iasă în curte cât se poate de repede pentru că se transferă la Ciuc şi trebuie să se prindă trenul. Primul lucru care mi-a dat de gândit nu numai mie dar tuturor: De ce în timpul nopţii toată această zarvă? Sunt legi în toate ţările din lume că deţinuţii nu se scot din celule sau camerele lor de la ora stingerii până la ora deşteptării, că totul trebuie să se facă în timpul zilei, în afara acestor ore. Apoi ceea ce era mai bătător la ochi şi care în genere nu se întâmplă niciodată cel puţin în România, subofiţerul anunţă că se transferă la Ciuc. Acest fapt a dat de gândit. Acest plutonier era un tip de ţigan care după câte ştiu nu s-a schimbat niciodată, de când exista lagărul. Ne cunoştea pe toţi şi trebuie să fi fost agentul principal, numărul 1 al lui Bengliu. El era de la grefă; grefierul principal şi se pare că-şi avea sediul, împreună cu familia în oraş.

Înainte de a părăsi coridorul în timp ce toţi cei citiţi erau gata să-l urmeze, a mai adăugat; “ceilalţi fiţi gata că vor urma alte liste”. Ne însoţim camarazii în curte şi-i conducem până la poarta de sârmă unde plutonierul citeşte din nou lista. Iese unul câte unul pe măsură ce îşi aude numele. Dincolo de poartă îi aştepta un coridor de jandarmi, înarmaţi până-n dinţi, care-i luă în primire. Observăm tot atunci că paza era cel puţin triplată şi baionetele jandarmilor masaţi în spaţiul liber dintre sârme şi alţii dincolo de sârme, străluceau la lumina becurilor care parcă luminau mai fioros ca în zilele obişnuite. Observăm de asemenea armament mai mult şi mai greu, mitraliere şi puşti mitraliere, fiecare cu servanţii lor diferiţi de cei care patrulau sau erau masaţi de jur împrejurul gardului de sârmă. Dar aveam puţin timp să băgăm în seamă acest decor care te băga în sperieţi, pentru că ne despărţeam de cei care plecau. Îmi amintesc de Valeriu Cârdu, purtând pe cap şapca lui cu cozoroc tare de care nu se despărţea niciodată decât în somn. Ne îmbrăţişăm şi fiecare spune câteva cuvinte celuilalt. Îmi amintesc apoi când mi-am luat rămas bun de la Puiu Gârcineanu. Parcă simt şi astăzi pe obraji atingerea bărbii lui de mătase. Nu ştiu ce ne-am spus reciproc. Era mai în etate decât mine dar îmi spunea baciule, după cum îmi spuneau majoritatea dintre camarazii din lagăr, imitându-mă deoarece apucasem să folosesc acest cuvânt, originar din Bihor şi partea de Nord a Ardealului. Un cuvânt provenit din ungureşte care se traduce prin “nene”. Tot aşa m-am despărţit de Roşianu care purta o barbă albă… vedem la…. ne-a spus el. Au urmat ceilalţi până când au ieşit pe poartă cu toţii. Pentru a nu greşi mi-am împrospătat memoria, consultând şi Memorialul Legionar, apărut la Madrid în 1960, şi care aşa cum este redactat, este şi el susceptibil de unele revizuiri, la fel ca şi unele liste publicate în toamna anului 1940 de ziarele “Cuvântul” şi “Buna Vestire”.

Iată numele lor:

Victor Puiu Gârcineanu, avocat.
Ion Belgea, avocat.
Ion Antoniu, avocat
Constantin Boboc, student
Virgil Borzea, ofiţer
Spiru Bujgoli, student
Ion Busuioc, student
Mihai Calapăr, student teolog
Valeriu Cârdu, poet şi publicist
Traian Clime, funcţionar
Nicolae Comănescu, student
Josim Danielescu, student
Ion Radu Dobre, funcţionar STB
Constantin Dorin, student
Mircea Goga, student
Nicolae Maricari, ofiţer
Alexandru Bubi Moraru, student
Mircea Motoc, student
Gheorghe Nicolicescu, inginer
Spiru Popescu, student
Vasile Popescu, student
Gogu Răcman, student
Petre Roşianu, inginer, Director NITROGEN
Iordache Spânu, student
Toader Stahu, avocat
Stavre Şola, student
Polisperhon Şupila, student
Mircea Teohari, student
Boris Tucan, student
Tudor Tudose
Gheorghe Volocaru, funcţionar
Chiriac Caratasu, student

Cu excepţia a patru inşi, Tudose, Stahu, Maricari şi Cârdu, toţi erau bucureşteni. Marea majoritate erau studenţi între 17-21 şi 23 de ani. Am mai stat un timp în curte, urmărindu-i cu privirea până au dispărut în clădirile administraţiei, după care ne-am retras în camere. Mijea de ziuă. Nici unul nu ne-am culcat, aşteptând cu încordare să aflăm ce se întâmplă. Ajuns în cameră m-am aşezat la fereastră străduindu-mă să pătrund cu privirea dincolo de frunzişul copacilor din curtea administraţiei din care se putea vedea o mică porţiune chiar la ieşirea în şosea. În acelaşi timp îmi pregătisem şi lucrurile personale, pentru că alt bagaj nu mai aveam, ca să fiu gata împreună cu ceilalţi pentru când vor veni listele următoare după cum anunţase acel plutonier hidos de la grefă. Răutatea, ura, perfidia se puteau citi pe faţa lui. Acest om a jucat tot timpul un rol în viaţa şi activitatea lagărului. Era de o perfidie fără margini şi în toate ocaziile posibile a căutat să profite de pe urma noastră. Va juca un rol şi în desfăşurarea evenimentelor dramatice ce vor urma. Personal voi avea de-a face cu el şi niciodată nu s-a putut afla ce s-a ales de acest sinistru personaj.

O linişte de mormânt domnea peste tot. Nici un zgomot de nicăieri. Cum stăteam la fereastră în aşteptare, se luminase bine de ziuă, în loc să-i văd pe camarazii noştri că ies pe poartă ca să ajungă la gară, după cum fusese vorba, un alt tablou s-a înfăţişat privirilor ce le aveam îndreptate într-acolo. Un pluton de jandarmi, încolonaţi pe câteva rânduri, la distanţă reglementară, intră în curtea administraţiei venind dinspre Vaslui. Se vedea că sunt subofiţeri, sergenţi majori şi plutonieri, majoritatea purtând mustăţi. Îmbrăcaţi în tunici albastre cu nasturi de alamă strălucitori, purtau de-a curmezişul pe piept puşti automate, având puse pe ele ambele mâini fiecare. Parcă toţi rânjeau şi parcă erau roşii la faţă ca şi când se aflau în stare de ebrietate. M-am îngrozit. De ce atâta forţă armată când aveam doar un detaşament de pază puternic care ar fi fost suficient să transporte până la gară un număr de 32 de persoane. Simţeam că se întâmplă ceva rău. Totul a durat câteva clipe pentru că au dispărut foarte repede din unghiul de lumină care se închidea de copacii din curtea administraţiei. Nu-mi pot da seama cât era ora, dar apariţia acestui pluton a urmat cam la o oră de la ieşirea pe poarta de sârmă a camarazilor noştri. A mai trecut aproximativ încă o oră bună în aceeaşi linişte mormântală de mai înainte. Ceva mă făcea să fiu şi mai neliniştit şi agitat decât fusesem. Acea zi din săptămână, care era nu-mi amintesc, era zi de târg la Vaslui în care de cu noapte veneau cu miile ţărani cu căruţe şi care cu boi, camioane dinspre Negreşti şi dinspre Iaşi cu produsele lor spre vânzare, alte mulţimi veneau pe jos cu oi, capre, vite, porci, o circulaţie şi o forfotă care nu se termina până târziu în noapte. De data aceasta şoseaua şi oriunde te uitai de jur împrejur era pustiu, nu se vedea nici o suflare omenească. Fără îndoială era ceva straniu şi de rău augur, şi nu exista nici o justificare. Niciodată timp de peste un an de când ne găseam aici, nu s-a întâmplat aşa ceva. Dar dintr-o dată tăcerea este întreruptă de un cartuş de armă, tras din direcţia regimentului 25 infanterie. La două trei secunde fanfara aceluiaşi regiment începe un marş cu toată forţa. Să tot fi trecut încă o secundă şi o mitralieră în imediata apropiere a noastră începe să tragă rafale după rafale. Când mitraliera a încetat, se aud focuri de arme şi pistoale automate care nu au încetat decât după un sfert de oră până la jumătate de oră cel puţin. Când focurile continuu trase de acestea s-au rărit a urmat o altă perioadă, iarăşi de 15-20 minute de focuri izolate, sporadice. Le simţeam parcă erau trase în mine. Erau clipe grele şi lungi, foarte lungi cât o veşnicie. Totul se auzea atât de distinct şi atât de aproape. Până la locul măcelului trebuia să fie cam 50 de metri. Când a început să tragă mitraliera primele rafale, având certitudinea că se trage în camarazii noştri de care ne-am despărţit de câteva ore, am căzut în genunchi lângă geamul pe care priveam. La fel s-a întâmplat şi cu ceilalţi din celelalte camere. Cu toţii stăteam în genunchi şi ne rugăm pentru sufletele camarazilor noştri. Să le fie suferinţa cât mai uşoară şi cât mai scurtă, pentru că eram părăsiţi aici în Moldova de toată lumea şi nu mai aveam pe nimeni decât pe bunul Dumnezeu.

Odată cu împuşcăturile, la un semnal de rachetă a încetat şi fanfara să mai cânte. Acum aşteptam plutonierul să vină cu altă listă aşa după cum anunţase, dar nu a mai apărut. În schimb s-a întâmplat un alt eveniment care se vedea că este regizat anume de călăii noştri: este introdus pe poartă de sârmă un nou deţinut, ceea ce ni se părea atât de straniu. Adică să măcelăreşti oameni şi în acelaşi timp să aduci alţi oameni în lagăr.

Era căpitanul Ungureanu, de fel din Craiova al cărui fiu, student în Bucureşti, se afla printre noi de peste un an. Acesta a declarat că în timp ce camarazii noştri care fuseseră scoşi dintre noi, se aflau în curtea administraţiei, el fusese adus anume în dreptul lor, dându-i posibilitatea să le poată vorbi, ca şi când cei care îl păzeau se dăduseră mai la o parte iar el să le poată strecura câteva vorbe. Se vedea clar că totul era aranjat anume. Acesta venea cu vestea că Armand Călinescu a fost împuşcat de legionari. Imediat apoi cei care îl escortau l-au adus la poartă şi introdus în lagăr, unde ne-a spus şi nouă vestea care a produs asupra noastră o impresie tocmai când camarazii noştri pe care el îi întâlnise şi le vorbise, acum zăceau fără viaţă în şanţul de la marginea şoselei, după cum vom afla mai târziu. Toată această desfăşurare era cutremurătoare depăşind puterea noastră de rezistenţă. Un lucru era sigur: cei căzuţi sub gloanţe aflaseră cu câteva minute înainte ca unul din marii călăi a fost pedepsit şi nu mai era dubiu pentru ei de ceea ce li se pregăteşte. Era soarta ostaticului de când lumea.

Ne aflam încă la ferestrele din camerele noastre când alte scene se vor succeda vertiginos chiar sub ochii noştri.

Se dăduse drumul circulaţiei pe şosea, care fusese oprită încă la lăsarea nopţii. De fiecare dată în acea zi din săptămână populaţia satelor din jur pornea de cu noapte la târg la Vaslui. Marea majoritate erau ţărani. De la distanţe mai mari veneau camioane cu târgoveţi şi mărfuri. Toată acea lume fusese oprită departe de barierele oraşului şi de lagăr încât acum venea un puhoi neîntrerupt grăbindu-se la piaţă şi în acelaşi timp să afle ce s-a întâmplat pentru că şi ei auziseră mitraliera şi armele automate trăgând, dar nu se putuseră dumirii care să fi fost cauza. Pâlcuri de oameni pe jos, alţii în care cu boi sau căruţe cu cai se scurgeau în direcţia Vasluiului. Ajungând în faţa noastră vedem cum caii simţind de la distanţă mirosul de sânge, au început să tropăie înfricoşaţi, să necheze şi să se ridice pe picioarele dinapoi, nevoind să mai înainteze. De oprit nu puteau fi opriţi şi într-o învălmăşeală de nedescris se întorceau în direcţia din care veniseră şi cu căruţa după ei o luau sforăind a groază îndărăt pe şosea încât nu mai puteau fi stăpâniţi. Era o scenă de apocalips care se desfăşura în văzul nostru făcându-ne să ne dăm seama mai bine ce spectacol îngrozitor se prezenta în faţa lor.

Femei, copii de toate vârstele, bărbaţi şi bătrâni au început să ţipe, să plângă, să se închine şi făcându-şi semnul crucii alergau cât mai în grabă pe şosea, acoperindu-şi faţa cu mâinile, în timp ce alţii ocoleau alergând peste câmp locul acesta de groază pe care sigur nu-l vor uita niciodată în viaţă.

Din nou o linişte de mormânt peste tot, în afara lagărului şi înăuntru. Eram în aşteptare. O aşteptare cât o veşnicie, întrebându-ne ce va mai urma, şi dacă nu vor veni să mai ia pe alţii dintre noi. Nu am ieşit din camere ci am continuat să privim pe ferestre. În depărtare, la ieşirea din Vaslui, vedeam coloane de elevi şi eleve, în costume de străjeri, care se vedea că sunt aduşi de dascălii lor spre locul măcelului. Vom afla târziu, când vom fi liberi, că toate şcolile din Vaslui şi de prin apropiere, au fost obligate să aducă elevii din toate clasele, fete şi băieţi, la faţa locului să vadă carnajul de pe şosea.

În faţa atâtor trupuri ciuruite şi mutilate, care zăceau în şanţ în băltoace mari de sânge acum închegat, profesorii şi angajaţii anume ai oficialităţilor erau puşi să le ţină discursuri, din care rezultă că aceşti oameni erau nişte răufăcători care şi-au trădat ţara. Pe stâlpii puşi anume erau prinse afişe mari pe care scria: Aşa vor fi pedepsiţi toţi trădătorii de neam!

Au fost lăsaţi expuşi astfel publicului şi gângăniilor iar când au fost culeşi, începuse descompunerea bietelor trupuri ciopârţite (…)

…Noaptea aceea sau cea următoare, când se lăsase deja întunericul, am auzit zgomot de motoare. Am dedus că erau camioane care fuseseră aduse să culeagă şi să ducă pe cei morţi care în acele zile de toamnă călduroasă începuseră să se descompună. Câte camioane au fost, cine anume şi în ce condiţii i-a cules din şanţ şi cum au procedat cu atâta sânge, creieri şi oase ciopârţite răspândite pe şosea nu am aflat până astăzi şi rămâne de asemenea o chestiune de viitor. Este exclus să nu se afle oameni din cei care încă mai trăiesc şi care au dus la îndeplinire această teribilă, îngrozitoare muncă. Cine a săpat acea groapă comună în care să poată încăpea atâtea trupuri, cine a turnat varul peste ei după care turnând pământul, fără a pune nici măcar o cruce la căpătâiul lor, i-a lăsat acolo în acel cimitir de animale de la bariera Vasluiului? Şi acest lucru va trebui să fie descoperit şi lămurit pentru a fi cunoscut de generaţiile viitoare. Am convingerea că nici primarul oraşului, generalul Vasiliu Răşcanu şi nici prefectul judeţului, al cărui nume nu l-am aflat până acum, nu erau străini de tot ce s-a întâmplat. Mă gândesc de-atunci şi până astăzi câte poze s-au luat, pentru că trebuie să se fi luat, măcar de către oficialităţi dacă nu de mulţi alţii.

Le vom afla şi pe acestea când totul se va dezbate public de către neamul întreg.

Când, în 1940, după ce Statul Legionar a luat fiinţă, şi s-a făcut deshumarea celor 32 de camarazi ai noştri, numai familiile lor au reuşit să-i identifice pe fiecare, pentru că pe lângă trupurile lor ciopârţite într-un mod inimaginabil, ei au fost descompuşi şi de varul nestins care s-a turnat peste ei. Ce se va alege din toate cele ce relatez aici, după mai bine de o jumătate de secol, numai Dumnezeu poate şti. Un lucru rămâne sigur şi neîndoios că întreg acest tablou cu toate segmentele lui mă va urmări până voi închide ochii.

Victor Corbuţ
Fragment din vol. Civitas Diaboli, Ed. Elisvaros, Buc. 2005

info: foaienationala.ro

Eveniment. Paul Goma.

Pe data de 22 octombrie 2010, la biblioteca “Onisifor Ghibu”, str. Nicolae Iorga 21, Chişinău, la ora 15.00, se va desfășura conferința consacrată operei lui Paul Goma.

Se va face o prezentare a evenimentelor din viața și activitatea dlui Goma, vor fi discutate și interpretate mai multe romane din opera scriitorului.

Conferința este organizată de elevii clasei a 10-a din liceul «Mircea Eliade», Chișinău.

Sunt invitați toti doritorii.

(Evenimentul a fost gândit până la organizarea altor conferințe consacrate lui Paul Goma la Chișinău. Elevii au studiat în vacanța de vară opera dlui Goma și au pregătit materialele pentru conferință.)

 

info: basarabia91.net

Comunicat de presă a PPP

Partidul "Pentru Patrie" respinge atacul murdar al ONG "Pro Rosia Montana"

Referitor la recentul comunicat al organizatiei "Pro Rosia Montana", prin care se aduc acuzatii grave si nefondate Partidului "Pentru Patrie", conducerea Partidului "Pentru Patrie" face urmatoarele precizari:

Acest ONG, infiintat si finantat de Gold Corporation, prin cantonarea problematicii proiectului minier in zona intereselor locale de dezvoltare, ignora cu buna stiinta faptul ca proiectul initiat de Ministerul Economiei impreuna cu compania mentionata, prin consecintele sale dezastruoase asupra patrimoniului istoric, mediului natural si sanatatii oamenilor, depaseste limitele interesului unei localitati, fiind o problema de maxim interes national.

Din acest punct de vedere, decizia demararii unui asemenea proiect trebuie sa fie una la nivel national, si sunt greu de acceptat lamentatiile acestui ONG cu privire la asa zisa "politizare" a subiectului, cand, de la demararea proiectului, de catre ministrul Berceanu in anul 2000, si pana la recenta relansare a sa de catre ministrul Videanu, impulsionarea acestei exploatari s-a facut in mod special prin decizii guvernamentale, asadar politice.

Dezastrul ecologic din Ungaria reprezinta, din pacate, cea mai elocventa imagine a riscului presupus de uriasele lacuri de cianura preconizate de proiectul minier de la Rosia Montana. De altfel, intregul proiect este contrar principiilor dezvoltarii durabile,  comunitatea locala urmand sa ramana lipsita de orice perspective alternative de dezvoltare economica la finalizarea proiectului exploatarii aurului.

Cu privire la gravele acuzatii de extremism, precum si cele de aservire fata de interese straine de cele ale Romaniei, tinem sa reamintim ca intemeietorii Partidului "Pentru Patrie", legionari - fosti detinuti politici si luptatori in rezistenta anticomunista, au avut un aport deosebit la lupta pentru inlaturarea totalitarismului si instaurarea statului de drept, pentru care au militat mereu.

Participarea acestor oameni si a continuatorilor lor la viata publica, garantata de sistemul democratic, reprezinta o realitate pentru care au fost sacrificate destinele a mii de romani in perioada terorii comuniste.

Proferind acest tip de acuzatii, prin utilizarea unui limbaj de tip securist, ONG "Pro Rosia Montana" se plaseaza in pozitia de sustinator al tezelor propagandei comuniste si de promotor al unui discurs antidemocratic.

Tinem sa precizam ca mesajul transmis de noi Comisiei Nationale de Arheologie nu poate fi considerat ca o forma de presiune, ci doar o masura legitima de atentionare, in conditiile in care presiunile politice asupra acestui for stiintific au deja un precedent, acela din 2004, cand guvernarea de atunci a impus abuziv descarcarea de sarcina arheologica a masivului Carnic.

De asemenea, precizam ca militantii Partidului "Pentru Patrie" au mers in mijlocul comunitatii de la Rosia Montana in aceasta vara, purtand discutii cu localnicii si cu organizatiile non-guvernamentale din zona, in dorinta de a cunoaste realitatea la fata locului si de a isi intemeia atitudinea pe premize obiective.

In aceste conditii, consideram complet neavenite acuzele lansate de acest ONG, care nu reprezinta  interesele comunitatii localnicilor de la Rosia Montana, ci ale celor ce doresc demararea unei afaceri oneroase, din care statul roman va iesi pagubit.

De asemenea, consideram ca proiectul in cauza este unul imoral, nimeni neavind dreptul sa epuizeze total o rezerva strategica de interes national, lasind generatiile urmatoare lipsite de resurse economice vitale.

In numele acestor considerente, Partidul "Pentru Patrie" este decis sa continue cu aceeasi energie lupta nationala pentru apararea valorilor inestimabile de patrimoniu si a frumusetilor naturale inca neafectate din inima Muntilor Apuseni.

Asa sa ne ajute Dumnezeu !

PARTIDUL "PENTRU PATRIE"

Presedinte, Virgil Totoescu

Secretar general, Florin Dobrescu

Infi: pentrupatrie.ro

Calomnierea lui Avram Iancu

Conducătorul rezistenţei româneşti din Munţii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu a suferit o pedeapsă mai cruntă decât moartea: încă din timpul vieţii sale s-a încercat acreditarea ideii că ar fi înnebunit. Relatările presei de la Viena şi Budapesta din secolul al XIX lea a lansat această idee, care printr-o ciudată empatie a fost preluată şi în România.

Teza nebuniei

În 1872 presa austro-ungară anunţa moartea “crăişorului munţilor” într-un articol care a apărut preluat din ziar în ziar - de la Wiener Fremdenblatt, la “Hon”: “La începutul anului 1850 a devenit tulburat la minte şi de atunci rătăcea fiind dedat băuturii prin părţile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide şi atunci vorbea despre trecutul său, dar curând i se întuneca capacitatea de gândire şi atunci când i se punea vre-o întrebare despre trecutul său obişnuia să zică: Aerul din case era stricat şi atunci am venit eu ca o furtună pentru a-l curăţi”. Alte relatări din presa austro-ungară susţineau că Avram Iancu a fost silit să ducă o viaţă de mizerie, cerşind prin satele din munţi ca lăutar orb”. Această teză este parţial susţinută de faptul că după încheierea revoluţiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a rătăcit din sat în sat prin Munţii Apuseni. Însă aici trebuie luat în considerare faptul că Avram Iancu a fost arestat în anul 1852 fără nici un motiv, legat şi bătut de un funcţionar austriac. Lipsa de încredere a lui Iancu în autorităţile habsburgice este cât se poate de explicabilă, iar furia lui faţă de austrieci în urma sacrificiilor făcute în numele împăratului de la Viena trebuie să fi crescut exponenţial. De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului său Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar în timpul unor tratative de pace, pentru a fi spânzurat fără să aibă parte de judecată. Astfel că fraze de genul “Desigur că fiind cuprins de schimbarea frecventă a localităţii, înclinaţie nu rară la bolnavii mintali, a vagabondat în regiunea muntoasă natală” (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur şi simplu luate ca atare - mai degrabă pare probabil că Iancu a încercat să nu le stea la îndemână unor austrieci cuprinşi de exces de zel.

Testamentul lui Iancu

La 20 decembrie 1850 - anul în care ziariştii austro-ungari susţineau că ar fi înnebunit - Avram Iancu îşi scria cu propria mână testamentul: “Ultima mea voinţă. Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă să prefac în nimic. Nu sciu câte dile mai voi ave, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur, voiesc dară şi

hotărât dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunei pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare credând că luptătorii cu arma legii vor pute scoate drepturile naţiunei mele. Câmpeni, 20 dec. 850″. Cu un scris de mână sigur, clar şi concis în exprimare, este puţin probabil că testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.

O altă scrisoare - de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declanşare a unei afecţiuni mintale - a lui Avram Iancu vine să infirme în continuare teza nebuniei. În 1867 tovarăşul său de luptă Ilie Măcelariu 精 chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu îi răspundea astfel: “Frate Ilie, Am primit scrisorile tale din 5 şi din 25 februarie şi dacă încă nu ţi-am răspuns nu crede că s-a întâmplat din altă cauză decât numai din simplul motiv că mi-am propus să nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni şi colegi de şcoală le-am pus la o parte, fără a fi răspuns acelora, care desigur numai cu bună intenţie au vrut să ştie dacă mai trăiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscreţie, dar nu sunt eu de vină dacă din păcate am trăit experienţa tristă că în timpurile de acum omul nu mai ştie cui să se încreadă. Cum mă întrebi tu ce mai sper şi ce cred? Îţi răspund că timpul speranţelor mele a trecut şi că credinţa mea este aceea a şarpelui, care i s-a dat de la natură de a-şi apăra capul, dar nu crede că aceasta o spun fiindcă aş vrea să-mi apăr viaţa nenorocită; nu pentru aceasta viaţa mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 şi 1849 pentru naţiunea mea iubită şi credinţa pentru împărat, ci înţeleg prin aceasta naţiunea mea iubită care geme sub atâtea greutăţi şi pentru care m-ar durea inima dacă prin dezvăluirea credinţei mele adevărate aş duce-o într-un pericol şi mai mare. Cu altă ocazie, mai multe, rămâi sănătos şi nu uita pe aceea mamă al cărei piept l-ai supt şi pe sincerul tău prieten, Iancu, m.p., advocat şi prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″. Rândurile de mai sus dezvăluie faptul că Avram Iancu se gândea în continuare la o ridicare armată a românilor - însă se temea că va produce mai mult rău decât bine.

Un om bogat

Alte relatări contemporane vin să contrazică teza sărăciei şi mizeriei lui Avram Iancu. Ilie Măcelariu povesteşte astfel episodul întâlnirii dintre Avram Iancu şi oficialii austrieci: “În anul 1852 când Iancu era la mine m-a rugat domnul guvernator personal şi prin Heidte de a îndupleca pe Iancu să primească un post la Viena cu 2.000 de florini sau în Sibiu cu 1.600 de florini. I s-a oferit şi o subvenţie lunară de 800-1.000 de florini. Toate le-a refuzat, având numai singura dorinţă de a fi lăsat acasă. La insistenţele repetate ale lui Heidte, Iancu i-a declarat în prezenţa mea: Guvernul să facă la Câmpeni o universitate românească şi în Vidra de Sus o baie cu aburi! Întrebat ce cheltuieli a avut el la Sibiu a răspuns: “niciuna”. Am fost nevoit a-l contrazice şi a afirmat că mie îmi este dator cu peste 100 de florini iar la restauratorul din Mediaş cu 200 florini, la care el a răspuns: tatăl său le va plăti desigur. Cu această ocazie Heidte i-a dat lui Iancu în mână 500 de florini care Iancu mi-a predat-o mie la poarta casei Sonnenstein (biroul lui Heidte) prin cuvintele “Primeşte-i şi plăteşte”. Proprietarul de atunci al restaurantului din Mediaş, Lobonţiu, a făcut revendicarea că Iancu a preluat de mai demult o datorie de 185 de florini pentru Bărnuţiu şi Boier ceea ce Iancu a recunoscut şi astfel i-am achitat lui Lobonţiu 400 florini”. Mai mult, Iancu a lăsat la moartea lui suma de 1.700 de florini - o sumă impresionantă pentru acea vrem când un bou costa 30 de florini.

Nebunie inexistentă

Alte relatări, culese în anii de după moartea lui Avram Iancu vin să ateste faptul că acesta era cât se poate de sănătos din punct de vedere mental. O data, în Bodeşti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunţi ţărăneşti, la familia Sida din crângul Higieşti, care îşi aducea ginere în casă, pe feciorul popii Onu Indrieş din Dobrot. Cu toate că mirele era din al patrulea sat, şi Iancu a însoţit alaiul, întorcând vizita Ia socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune că Iancu a petrecut frumos la nunta şi că nu-i adevărat că ar fi fost nebun: Т-o fost smintit el puţin de năcăjit că împăratu i-o făgăduit un colţ de ţară şi l-o minţit când s’o gătat bătaia. De aceea i-o trimis răspuns, că un bolând nu stă de vorba cu un mincinos. {i-am auzit, că de altă oară când l-o chemat împăratu să se împace cu el, Iancu o pus şeaua p’o vacă şi aşa o vrut să meargă călări în calea împăratului, tot în batjocoră, dar nu l-or lăsat a lui.”

Iscusinţa la cântatul din fluier depăşea cu mult simplele calităţi de lăutar. O altă mărturie spune că prin anii 1868 Mircea Stănescu, îşi serba nunta cu d-şoara Talos din Hălmagiu. Natural, printre invitaţii de frunte era şi Iancu. Lumea ar fi voit să danseze Romana, dansul ieşit de curând la modă, dar orchestra nu cunoştea melodia. Dintre câţi încercară, singur lui Iancu îi reuşi să cânte melodia cea nouă după notele publicate de revista Familia”.

Dascălul Alexandru Popescu din Hălmăgel îşi amintea astfel de Avram Iancu: “Într-o seară de toamnă, a putut fi prin anii 18656, picase iară Iancu Ia noi în sat. Când am văzut că ţine spre casa popii Grigorescu Grigorie, m-am luat şi eu într-acolo. Îndată ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei să aducă vinars, pită şi clisă. Şi ne-am omenit toată noaptea. Iancului nu-i plăcea să vorbească despre revoluţie. A spus numai atâta că: vaca lui cea neagră va făta peste 70 de ani”. Preotul Ioan Hălmăgean îşi amintea că în anul 1859 Avram Iancu făcea vizite dese la gimnaziul de la Brad. Intra chiar prin clase, audiind lecţiile profesorilor. De asemenea era de faţă la examenele festive de sfârşit de an.

Iubit de toţi moţii

Istoricul Eugen Friedenfels relatează următorul episod povestit de Ilie Măcelariu: “Pe la 1860, prietenul sau din Sibiu, Măcelariu, l-a cercetat pe Iancu în Abrud. Venise cu încă un prieten, ca să se intereseze de starea lui şi să-l convingă să participe la o întrunire a vechilor luptători naţionalişti, care avea să se ţină la Alba-Iulia. Mai socoteau dânşii că-l vor putea scoate din acest mediu şi să-l readucă printre prietenii de odinioară. Măcelariu, care fusese şi comisar guvernial, putea face prin aceasta şi o faptă plăcută guvernanţilor, cari nu conteneau să socotească primejdioasă prezenţa lui Iancu în popor. Iancu, pe care Măcelariu spune că l-a găsit mai puţin tulburat decât crezuse, s-a gândit un timp, apoi s-a împotrivit. Îşi reamintea poate umilirea suferită acolo. În sfârşit, după multă insistenţă, a consimţit să meargă până la Alba Iulia. Дar numai la Alba Iulia, şi nu mai departe!”-fu răspunsul repetat şi hotărât al lui Iancu. Când sosi ceasul plecării, cât ai bate din pălmi, năvăliră moţii din toate părţile, vociferând şi blestemând, împotrivindu-se îndepartarii lui Iancu. Apoi se strânseră roată în jurul lui, implorându-l: Tu să rămâi la noi şi să ţii cu noi, nimeni să nu te ducă de aici!”

info: nationalist.ro

Parastas pentru sufletele Martirilor Români

O, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţe şi prigoane, prin multele voastre pătimiri aţi stăvilit întărâtarea vrăjmaşului cea cu mânie pornită asupra Biseriucii lui Hristos, vouă celor ce aţi suferit foame, ger, schingiuiri, umilinţă şi chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoşeşti, vă aducem mulţumirile noastre. Şi ca cei bine v-aţi săvârşit pentru Învierea neamului românesc, iar acum cu îngerii şi cu arhanghelii vă veseliţi în lumina cea neînserată a Împărăţiei cereşti, vă rugăm să nu încetaţi a mijloci la Preaputernicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate şi să ne păzească pe noi şi Sfântă Biserica Sa de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de necredinţă şi de războiul cel dintre noi. Povăţuiţi-ne pururea pe calea mântuirii, a răbdării şi a dragostei, ca neclintiţi şi uniţi să rămânem până la sfârşitul vieţii întru credinţa cea adevărată. Aşa, Sfinţilor Mărturisitori, care în strâmtorările şi necazurile din viaţa voastră pământească aţi cerut ajutorul Puterilor cereşti, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca să primiţi în acest ceas rugăciunile noastre şi să ne acoperiţi de smintelile veacului acestuia şi de răutăţile celor potrivnici, ca neînfricat să mărturisim şi noi Evanghelia lui Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea neamului românesc. AMIN.

Rugăciune către Sf. Români din închisori.

În data de 19 octombrie, la Catedrala Sf. Ap. Petru şi Pavel, a avut loc slujba de pomenire a Sf. Mărturisitori Români din închisori, cei ce au jertfit viaţa pentru credinţă şi neam, dar şi pentru sufletele sutelor de preoţi şi luptători ucişi de către barbarii bolşevici în Basarabia.

Slujba s-a început cu citirea Acatistului Sfinţilor Români din închisori, apoi a urmat parastasul pentru toţi cei ce au murit jetfind viaţa pentru numele Domnului.

info: mncbasarabia.org