[…] Cf. versiunii lui Constantin Virgil Gheorghiu (Memorii I), principele N. ar fi fost expulzat din ţară pentru că ar fi susţinut Mişcarea Legionară. Acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de Constantin Argetoianu în memorialistica sa. În Destinul României (1954), Henri Prost afirmă următoarele: „Oficial, măsura a fost motivată de refuzul prinţului de a rupe o căsătorie încheiată în 1931 fără încuviinţarea regelui. În fapt, în calitatea sa de inspector general al armatei, prinţul le trimisese generalilor din subordinea sa o circulară prin care îi îndemna să adere la Garda de Fier”. Potrivit afirmaţiilor lui Horia Sima, expulzarea s-ar fi produs „la instigarea Elenei Lupescu” (cf. Istoria Mişcării Legionare). „Prinţul Nicolae dăduse o anumită cantitate de lemn de construcţie pentru construirea «Casei Legionare» de pe muntele Rarău. Era un simplu gest amical, prin care arăta că el apreciază munca dezinteresată dusă în taberele legionare. Aceasta a fost suficient pentru a provoca suspiciuni în ceea ce priveşte persoana Prinţului, şi pentru a-l acuza de o imaginară înţelegere cu Garda de Fier.” Pentru a evita eventuale manifestaţii de simpatie, guvernul ar fi dispus consemnarea la domiciliu a prinţul N. şi supravegherea sa pînă în momentul expulzării. „Alungarea prinţului Nicolae din ţară nu putea fi evitată, din cauza laşităţii partidelor politice. Nici un şef politic nu îndrăznea să-şi asume răspunderea unui protest public, de teama compromiterii şanselor de ajungere la putere. Singură, Mişcarea Legionară a alergat în ajutorul Prinţului Exilat, dovedindu-şi o dată în plus ataşamentul faţă de Coroană. Viorel Trifa, Preşedintele studenţilor bucureşteni, lansă un Manifest în care denunţa, în faţa opiniei publice, actul arbitrar al guvernului. Generalul [Gheorghe] Cantacuzino, Preşedintele partidului «Totul pentru Ţară», aflând de sechestrarea Prinţului, se duce cu maşina, cu un grup de legionari, spre Snagov, locul de detenţie, spre a-i prezenta omagiul, şi a-i oferi eventualul sprijin din partea Legiunii. Şoseaua spre Snagov fiind barată de puternice cordoane de trupe, generalul Cantacuzino a trebuit să se întoarcă din drum. După plecarea Prinţului, Mişcarea organiză o campanie de protest în întreaga ţară. S-au răspândit sute de mii de manifeste, iar în oraşe s-au folosit sloganuri care expuneau poporului nedreptatea comisă împotriva prinţului Nicolae. Pe case, garduri, borne de câmp, pe arborii de-a lungul drumurilor, se puteau citi mărturii ale simpatiei faţă de Prinţ: «Trăiască prinţul Nicolae!», «Jos guvernul neloial!», «Jos Elena Lupescu!»” (Horia Sima). „Aşa principele Nicolae a fost pensionat cu forţa la 34 de ani. Ca cel dintîi exilat, anticipa epoca diasporei” (Mihai Fotin Enescu). Trăieşte în exil, având reşedinţe la Veneţia, Lausanne şi, din 1951, la Madrid. Printr-un decret regal publicat în 1942 în Monitorul Oficial, regele Mihai I îi restituie titlul de principe de Hohenzollern. „În timpul războiului, principele Nicolae s-a oferit să facă demersuri în numele opoziţiei pe lîngă marile puteri occidentale în vederea încheierii armistiţiului, dar n-a primit mandatul solicitat din partea lui Iuliu Maniu” (Ioan Scurtu). Consiliul de Miniştri al R.P.R. îi retrage naţionalitatea română prin decizia nr. 797 din 22 mai 1948. Fondator în 1949 (alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Horia Stramatu, Octavian Vuia, Paul Costin Deleanu ş. a.) al Centrului Român de Cercetări din Paris. Finanţează apariţia rev. Libertatea românească şi Fapta. Instalează la Madrid o tipografie în sprijinul Ed. Factum, la care au apărut publicaţii româneşti şi autori sp. A susţinut în 1954 procesul de unificare a emigranţilor români din Germania în cadrul Uniunii asociaţiilor şi instituţiilor româneşti din Germania şi din Berlinul de Vest. La începutul anului 1955 a publicat o declaraţie de sprijin faţă de ocuparea legaţiei R.P.R. din Berna, Elveţia, de către un grup de exilaţi români: „Românii de pretutindeni sunt solidari cu actul de protest al curajoşilor luptători anticomunişti. După dreptul uman, aceşti luptători nu pot fi supuşi la măsuri de forţă, pentru că s’au ridicat în numele Poporului lor şi al tuturor popoarelor încătuşate astăzi, exploatate şi terorizate de Rusia sovietică” (în Vatra, nr. 49, ian.–feb. 1955, p. 12). În cursul anului 1955 a efectuat un turneu în două din principalele ţări de azil pentru refugiaţii români, Germania şi Italia. În această perioadă a fost unul din liderii exilului românesc. Într-un art. publicat în Frankfurter Rundschau (31 oct. 1958) se apreciază că principele N. s-ar fi aflat în fruntea unui grup de reprezentanţi ai Mişcării Legionare, opus regelui Mihai I şi Comitetului Naţional Român. După decesul primei sale soţii (1963) înfiinţează Fundaţia culturală română „Principesa Ioana” şi cumpără pentru această instituţie un local la Freiburg im Breisgau, pe care îl pune la dispoziţia Bibliotecii Române din Freiburg. Fundaţia a organizat congrese şi întîlniri cu caracter cultural, şi a acordat burse şi premii şcolare. În 1966, localul din Freiburg este vîndut. În 1967 se recăsătoreşte în Elveţia cu Thereza Figueira de Mello, de cetăţenie venezuelană. „Pe măsură ce confruntarea între Marile Puteri s-a transformat în cooperare şi «coexistenţă paşnică», şi elanul luptei anti-comuniste din exil s-a diminuat. / Prinţul Nicolae a avut din ce în ce mai puţine apariţii publice şi a continuat să dea ajutoare, pînă la moartea sa […]” (Aurel Sergiu Marinescu). Spre sfîrşitul vieţii respinge oferta de a i se recunoaşte cetăţenia germană: „Am uitat să vorbesc nemţeşte, şi pe de altă parte, eu sunt român”. Înainte de moarte, prinţul N. şi-a exprimat dorinţa ca osemintele să-i fie aduse în ţară, atunci cînd România va fi liberă. Este înmormîntat în cimitirul din Lausanne, Elveţia. […]
Fragment din “Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989″ de Florin Manolescu, ediţia a doua, Editura Compania, 2010
info: nationalist.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu