Scrisori de razboi

D. Al. Lascarov-Moldovanu, romancier si publicist de conceptie noua, lucrand la cenzura corespondentei particulare a celor de pe front cu cei de-acasa, a dat la iveala in cartea “Scrisori de razboi”, 1290 de epistole prin care sufletul romanesc se arata asa cum e intr-adevar. [...] Parinti si copii, frati si surori, sotii si barbati, prieteni si indragostiti, ofiteri si soldati, tarani, meseriasi si carturari sunt constienti pana la unul de insemnatatea hotaratoare a razboiului de care atarna soarta Romaniei. Tara e pentru ei o fiinta sacra, mai presus de orice si de oricine, si in fata ei nu exista decat o atitudine: datoria de a o spala de rusine, de a o reface, de a o glorifica in ochii lumii. Tragedia din anul 1940, cand am fost siliti sa asistam la smulgerea provinciilor cu bratul incremenit pe arme, a dezlantuit in fiecare o nemarginita dragoste de patrie si un crancen dor de revansa. “De niciunde nu poti capata mai multa viata, cum capeti respirand cerul nostru din Romania”, scrie de pe front o fata din mahalaua bucuresteana, a carei inima Caragiale nici n-a banuit-o macar. “Le vom arata noi cine sunt romanii!” asigura de pe front un soldat bucurestean. Razboiul acesta e “o rasuflare a poporului nostru”, declara alt soldat, taran simplu din Gorj. Iar un altul, sergent ardelean: “Dumnezeu a voit ca noi sa fim alesi, noi care suntem aici si ne-a dat puterea sa invingem pe dusmanul nostru si al bisericii noastre crestine”. Spiritul acestor soldati, toti ca unul si unul ca toti, il defineste astfel un locotenent: “Eu am vazut in soldatii nostri – si prin aceasta am facut experienta pe care fiecare va fi facut-o la vremea lui – expresia natiunii in instinctul formidabil de lupta, de aparare, in tot ceea ce inseamna chintesenta fiintei omenesti”.

Un gand care circula mereu in aceste scrisori e ca parintii au faurit o tara mare, iar tinerii au aparut la un moment dat nevrednici de ea. Razboiul actual asaza generatia noua pe fagasul stramosesc al sacrificiului si al barbatiei. “Curaj, curaj si iar curaj, scrie un caporal catre fratele sau – sa fim mandri ca in timpurile de fata suntem ostasi ai Tarii!”. Tinerii care n-au plecat inca sunt jenati si nerabdatori, asa cum eram noi in anul Domnului, 1916. Iata ce scrie un caporal catre comandantul sau de pr front: “Cu lacrimi in ochi va rog sa faceti tot posibilul si sa ma chemati langa dvs. As fi fericit sa pot veni langa comandantul meu”. La fel simt nu numai camarazii dar si adolescentii, iar fetele regreta ca nu s-au nascut si ele ostasi sa impartaseasca soarta eroica a iubitilor lor. Sfanta maretie a acestui razboi ii face pe toti sa creada ca generatia care il poarta e aleasa si insemnata de Dumnezeu cu solie istorica. “Pe tine tara te-a ales ca impreuna cu altii sa-i largiti hotarele si sa sfarmati balaurul rosu”, spune un plutonier fratelui sau. “Aceasta biruinta nu va fi numai a noastra, ci a lumii intregi”, scrie un alt plutonier. A calca “pe sfantul pamant dezrobit” e un noroc pe care luptatorii il traiesc cu frenezie, iar cei de la vatra il invidiaza. “Da, Petruta, ramai la datorie. E cel mai sublim cuvant. Am aratat scrisoarea ta si camarazilor. Ce crezi ca au spus? Cu totii vrem sa mergem acolo unde esti tu. Dar vrem sa venim mai repede”. “Nici macar sa-ti spalam picioarele nu suntem vrednici, pentru ca tu esti acolo unde nu suntem si noi”. Un elev din scoala militara: “Stelica si cu tine sunteti pildele vii ale vietii mele, dupa modelul caruia imi voi croi si eu drumul viitorului. Voi stiti ce e datoria, ce e dragostea si abnegatia si pentru asta voua va inchin sufletul meu”. Un profesor: “Mi-e rusine de mine ca tu si Aurel ati trecut de atatea ori prin fiorul momentului suprem si eu incurc ploile pe-aici”. O vorba de frate: “Iar daca destinul va fi crud cu tine si se va intampla sa fii lovit de vreun glont dusman, sa fii mandru ca, cu sangele tau si al camarazilor tai, scapam tara de urgia comunismului”. “O viata are omul, scrie un alt frate, dar sa stii s-o valorifici. Si voi atletii de pe zona, o valorificati in slujba neamului. Si aste e mult. Extraordinar de mult”. Altul: “Viata de epopee pe care o traiti acum e unica. N-ai sa te mai intalnesti niciodata cu ea”. Aceasta existenta la limita de sus a unei mari misiuni o caracterizeaza in chip inspirat o domnisoara din judetul Dambovita; pentru ea neamul romanesc in clipa de fata e “inger razbunator al crestinatii contra bolsevismului barbar si distrugator”.

Un sentiment de totala depasire a individului si de contopire a tuturor in comunitatea patriei ridica aceste scrisori pana la culmile clasice ale abnegatiei. “Intai tara si pe urma familia”, scrie un elev de liceu cu tata pe front. “Nu ne nastem pentru noi, ne nastem pentru patria noastra”, citeaza sotia unui colonel. Combatantii iau pilda acestei abnegatii de la parintii lor, care au facut razboaiele trecute. “Tata draga, cred ca tot iti mai este in memorie bubuitul tunului si suieratul gloantelor din 1916, cand ati facut Romania Mare. Dusmanul ne-a ciuntit-o. Astazi e datoria noastra sa spalam rusinea. Fii mandru ca ai trei feciori la apararea patriei!”. Iar un soldat taran catre sotie: “Tu, draga, sa stii ca sunt pe drumul pe unde au fost tatu-to si tata”. Asa scriu absolut toti cati au avut parintii in razboi, amintindu-si de ispravile ce le-au fost povestite in copilarie. Din partea parintilor curge o imbarbatare unanima pe temeiul pildei lor. “Tatal tau, dupa cum stii, – scrie un parinte – si-a facut datoria la 1913 si la 1916-1918. Bunicul tau a fost erou la Plevna, la 1877, iar tatal bunicului tau a luptat la 1848. Prin urmare, tu mostenind un sange razboinic, nostalgia nu trebuie sa-ti copleseasca sufletul. Inainte cu Dumnezeu si cu combatantii tai”. Iar altul adreseaza fiului sau un cuvant teribil: “Lupta cu indrazneala si, daca va fi nevoie, sa mori pentru Patrie!”.

Mamele sunt pur si simplu extraordinare. Grija duioasa pentru fii lor nu le impiedica sa traiasca mandria tare ca piatra ca au dat tarii aparatori. “Ioane, feciorul mamei, nascut in timpul razboiului trecut, Ioane, sa n-ai grija de noi ca suntem sanatosi”, scrie o taranca din Ilfov: “Sa-ti faci datoria fata de tara si de scumpul nostru Rege. A noastra sa fie izbanda”. “Ne bucuram ca ai fost si tu printre vitejii neamului nostru”, spune o alta taranca. Iar o doamna din Bucuresti: “Am cinci ostasi. Va inchipuiti cat sunt de mandra ca am avut cu ce sa ajut tara”. Nimic nu e mai gata de sacrificiu ca maternitatea; dar dintre toate mamele e una singura care ne cere jertfa pentru tot ce ne-a dat: Patria.

[...]Admirabil sufletul acesta al femeilor noastre, pe care nu le stim pretui indejuns, in care fabricantii de romane nu vad decat amante, iar strainii, aventuriere elegante.

Nichifor Crainic

info: foaienationala.ro